Acum vreo cateva zile lucram liniştiiiiiiiiită dar calmă, fără elementele necesare isprăvirii în timp util a muncii , cu parteneri preocupaţi excesiv de nerespectarea termenelor de comunicare a informaţiilor, cu colegi plecaţi (duşi, doar unii), cu încrederea în concediu dar ...cu blog. Daaaaaa, am intrat în rândul lumii că prea eram pe dinafară şi prea mă simţeam OK. Nu că ar fi aşa o povară, mai ales că nu fac altceva decât să mai bâigui, din când în când, ceea ce îmi trece prin creieraş dar prea încep să am sentiment de înregimentare, de aliniere la turmă şi asta mă cam seacă. Având însă în vedere că numărul persoanelor care îmi cunosc noua jucărie se limitează la 2, cred că nu am motive de mari nelinişti. E şi ăsta un mod de a defula.
Aseară, după o piesă de teatru uşurică dar cu un actor mişto (în sens de prestaţie :-)))...), o pizza, un ceai şi o pledoarie pentru normalitate (ceea ce la mine înseamnă concordanţă între ceea ce gandeşti/simţi şi ceea ce spui/faci), am ajuns, îm sfârşit acasa. Neputând dormi am încercat varianta tv, film şi în final am ajuns la muzică. MINUNAT : am colecţia completă Chopin în interpretarea lui Arthur Rubinstein iar aseară am ascultat Nocturna care îmi place mie cel mai mult, nr.9. Cândva, cineva foarte drag îmi spunea că singura sa parteneră fidelă în viaţă a fost muzica, deoarece nu l-a dezamăgit niciodată, nu l-a părăsit şi nu a obosit niciodată în a-l alinta, a-l mângâia şi a-l îmbrăţişa. Cum nu puteam fi geloasă pe o asemenea rivală, am preferat să ma păstrez în afara competiţiei dar să rămân în suflet. Şi a fost la fel de MINUNAT ca şi Nocturna nr. 9 a lui Chopin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu