Fetiţa îşi pierdu privirea undeva departe...în amintirea ei se puteau auzi glasuri dragi şi pierdute din trecut:
-Draga bunicului...vezi cum ninge? Deşi ţin foarte puţin...fulgii sunt veşnici, pentru că fiecare ninsoare e unică, la fel ca şi noi, iar faţa bunicului strălucea de drag.
-Dar bunicule, mie îmi vine mereu să plâng când mi se topesc fulgii pe palma...uneori mă urăsc pentru că sunt atât de caldă...şi urăsc soarele care străluceşte şi topeşte zăpada, spuse tristă fetiţa, cuibărindu-şi chipul roşu în pulovarul gros de lână al bunicului care ofta, sărutând-o pe frunte.
-Draga mea...nimeni nu este pregătit niciodată să piardă ceva sau pe cineva drag...mereu suferim când se întâmplă asta...chiar dacă despărţirea este pentru o clipă, pentru un an sau pentru totdeauna...atunci când iubim ceva sau pe cineva...suferim să ne despărţim, suferim să nu îl mai putem vedea, simţi, auzi..., dar fiecare întâmplare are un rost anume, iar ceea ce ne rămâne este de nepreţuit.
-Dar bunicule, după ce fulgul dispare...ce ne mai rămâne?
-Ne rămâne amintirea lui...,viaţa lui scurtă, dar magică...frumuseţea lui înainte de a se topi... Cum ar fi fost draga mea, dacă fulgul ar fi rămas veşnic sau ar fi dispărut la mijlocul căderii lui?
-Păi..., nu cred că mi-ar place să fie veşnic iarnă...îmi place şi vara, spuse fetiţa zâmbind la amintirea cireşelor şi a ierbii, a rândunicilor care îşi făceau cuib la streşina casei.
-Ai văzut? Fiecare lucru şi fiecare om are un drum pe care trebuie să îl străbată, chiar dacă la capătul lui trebuie să se despartă de multe fiinţe şi locuri dragi...dacă ar fi veşnic, nu ar mai fi atât de frumos...ar deveni doar un bagaj enorm şi greu asemeni unei pietre..., spuse bunicul în timp ce fetiţa se ridică şi alergă afară să prindă fulgii pe buze şi în palme râzând veselă.
-Bunicule...iubesc fulgii şi mă bucur că la anul va ninge iarăşi, iar cei de acuma vor trăi în sufletul meu mereu,...mereu,...ca şi tine bunicule...ca şi tine...!
Fetiţa de odinioară îşi şterge lacrimile de dor şi drag...e mare acuma, fulgii cad în continuare...doar bunicul nu mai este cu ea...Au rămas acolo pe prispa casei lui doar amintirile...amintirea lui...Amintire pe care o va purta mereu cu ea şi pe care nimeni, niciodata nu o va putea face să fie mai puţin vie...nu va putea să i-o ia...acea amintire care, pe masură ce timpul trece, este mai preţioasă...Amintirea unui bătrân şchiop în urma războiului care mereu o aştepta în prispa casei pe un scăunel mic şi verde, scorojit de vreme şi timp...,amintirea poveştilor şi pildelor lui frumoase pe care i le spunea în timp ce o adormea pe braţele lui încercate de ani şi viată...,amintirea ţigărilor Mărăşeşti din pulovărul bunicului...,a cataractei lui de pe ochiul stâng...,a râsului lui gros şi frumos...pe care şi acuma îl mai aude...a braţelor lui calde şi primitoare...această amintire va fi mereu vie şi nepreţuită.
-Draga bunicului...vezi cum ninge? Deşi ţin foarte puţin...fulgii sunt veşnici, pentru că fiecare ninsoare e unică, la fel ca şi noi, iar faţa bunicului strălucea de drag.
-Dar bunicule, mie îmi vine mereu să plâng când mi se topesc fulgii pe palma...uneori mă urăsc pentru că sunt atât de caldă...şi urăsc soarele care străluceşte şi topeşte zăpada, spuse tristă fetiţa, cuibărindu-şi chipul roşu în pulovarul gros de lână al bunicului care ofta, sărutând-o pe frunte.
-Draga mea...nimeni nu este pregătit niciodată să piardă ceva sau pe cineva drag...mereu suferim când se întâmplă asta...chiar dacă despărţirea este pentru o clipă, pentru un an sau pentru totdeauna...atunci când iubim ceva sau pe cineva...suferim să ne despărţim, suferim să nu îl mai putem vedea, simţi, auzi..., dar fiecare întâmplare are un rost anume, iar ceea ce ne rămâne este de nepreţuit.
-Dar bunicule, după ce fulgul dispare...ce ne mai rămâne?
-Ne rămâne amintirea lui...,viaţa lui scurtă, dar magică...frumuseţea lui înainte de a se topi... Cum ar fi fost draga mea, dacă fulgul ar fi rămas veşnic sau ar fi dispărut la mijlocul căderii lui?
-Păi..., nu cred că mi-ar place să fie veşnic iarnă...îmi place şi vara, spuse fetiţa zâmbind la amintirea cireşelor şi a ierbii, a rândunicilor care îşi făceau cuib la streşina casei.
-Ai văzut? Fiecare lucru şi fiecare om are un drum pe care trebuie să îl străbată, chiar dacă la capătul lui trebuie să se despartă de multe fiinţe şi locuri dragi...dacă ar fi veşnic, nu ar mai fi atât de frumos...ar deveni doar un bagaj enorm şi greu asemeni unei pietre..., spuse bunicul în timp ce fetiţa se ridică şi alergă afară să prindă fulgii pe buze şi în palme râzând veselă.
-Bunicule...iubesc fulgii şi mă bucur că la anul va ninge iarăşi, iar cei de acuma vor trăi în sufletul meu mereu,...mereu,...ca şi tine bunicule...ca şi tine...!
Fetiţa de odinioară îşi şterge lacrimile de dor şi drag...e mare acuma, fulgii cad în continuare...doar bunicul nu mai este cu ea...Au rămas acolo pe prispa casei lui doar amintirile...amintirea lui...Amintire pe care o va purta mereu cu ea şi pe care nimeni, niciodata nu o va putea face să fie mai puţin vie...nu va putea să i-o ia...acea amintire care, pe masură ce timpul trece, este mai preţioasă...Amintirea unui bătrân şchiop în urma războiului care mereu o aştepta în prispa casei pe un scăunel mic şi verde, scorojit de vreme şi timp...,amintirea poveştilor şi pildelor lui frumoase pe care i le spunea în timp ce o adormea pe braţele lui încercate de ani şi viată...,amintirea ţigărilor Mărăşeşti din pulovărul bunicului...,a cataractei lui de pe ochiul stâng...,a râsului lui gros şi frumos...pe care şi acuma îl mai aude...a braţelor lui calde şi primitoare...această amintire va fi mereu vie şi nepreţuită.
Tânăra zâmbi şi începând să râdă, cu lacrimi în privire, alergă afară să prindă din nou fulgii pe buze şi în palme...
-Vezi bunicule ce frumos ninge?...întrebă ea privind Cerul...
De undeva din amintire bunicul îi răspunse fericit şi tuşind de la ţigări:
-Da, draga bunicului...frumos mai ninge afară..., dar tu vei fi cea mai frumoasă iarnă a mea...şi te voi aştepta mereu să mă ningi cu sufletul tău frumos...
............................................................
Talisman - Suflete dragi
-Vezi bunicule ce frumos ninge?...întrebă ea privind Cerul...
De undeva din amintire bunicul îi răspunse fericit şi tuşind de la ţigări:
-Da, draga bunicului...frumos mai ninge afară..., dar tu vei fi cea mai frumoasă iarnă a mea...şi te voi aştepta mereu să mă ningi cu sufletul tău frumos...
............................................................
Talisman - Suflete dragi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu