"Pluralia tantum sau prostia ca instinct de conservare
-pamflet-
Nu râdeţi, că vă dor operaţiile! Evoluţia biologică spre libelulă s-a făcut cu o cantitate de energie egală cu întoarcerea de pe o parte pe alta a trândavului încovrigat pe rogojină. Prostia nu-i defel un hobby diurn. Capetele de lemn se întreţin greu, cu lac şi spray-uri preparate. Nisiparniţa din creieri nu poate fi combătută, clismele lirice prinzând bine numai celor care, interesaţi de tratament, deschid gura. În capul unora e o noapte grea, ca-n conservă, mulţi români citadini fiind dispuşi să se asocieze la dispariţia bibliotecilor municipale. Că lumea nu s-a luat niciodată după Socrate ţine de o evidenţă istorică palpabilă. Gâştele n-au făcut niciodată stol, ci cârd. Într-un asemenea decor, era şi firească apariţia în manualele de dialectică a ideii de gloată, fardată pretenţios sub numele de „mase” .
Gloata este o coadă la ouă, gloata este o mulţime care aplaudă supus. Starea de gloată este prima tresărire a verbului a fi. Datorită avantajelor pe care le prezintă, starea de gloată a fost cea în care omenirea s-a conservat cel mai bine. Gloata doarme adânc şi tot timpul; doar la un secol se trezeşte puţin, merge la toaletă şi răstoarnă dint-un fâs regi, guverne şi planuri mondiale. Disputa perenă dintre pumn şi diplomaţie, dintre anarhie şi democraţie, dintre instinct şi raţiune, s-a soldat, de cele mai multe ori, cu victoria gregarităţii. O lege nescrisă, dar demonstrată fizic, spune că unde-s doi, puterea creşte, duşmanul nemaiavând şansa de a spori. Ironia sorţii face însă ca duşmanii gloatei să fie adulaţi postmortem şi să fie predaţi la şcoală. Profeţi, învăţaţi, eroi, înnoitori, oameni cu capul mare, dar nu pătrat, toţi încăpăţânaţii înverşunaţi în lupta cu prostia, s-au ales ori cu pietre-n cap, ori cu foc sub tălpi.
Numai umoriştii şi vizionarii conving mulţimile. Pe clovn regele-l sărută, pe proroc îl leagă şi-l aruncă-n puţ. De ce această tactică? Pentru că prorocul nu poate face pe prostul. La palat prostia e criteriu de selecţie, regie de supravieţuire, viclenie de căpătuire. Feriţi raza de acţiune a macaralei, braţul regelui e orb, stăpânul stă-n jilţ şi judecă prost, după dreptate! Un singur lucru îl face bine: aprovizionarea uliţelor cu franzele şi taraf domnesc. Gloata vrea pâinea înaintea circului, gloata gândeşte digestiv. Evangheliile consemnează la un moment dat un Iisus fugărit în jurul Mării Galileii de gloatele care nu puteau vedea în El decât un car ambulant plin cu pâine şi cu peşti. O constantă psihologică tipic estică, deci şi românească, spune că dacă ai ce pune pe masă e bine. Mereu flămând, valahul şi-a imaginat un rai eminamente culinar. A avea ca bucurie a proprietăţii şi ca garantare a eului. A avea ca verb vedetă. Gloata, la solstiţiul cogitaţiunii ei peltice, calculează că e de preferat o dictatură sătulă unei democraţii rahitice. Filosofia trece printr-un stomac sătul? Noi credeam în supleţea creierului pe burta goală, dar dacă majoritatea pricepe altfel, înseamnă că noi greşim.
Părerile gloatei au fost întotdeauna prejudecăţi sacrosancte, toate în răspărul oricărei logici. Gloata a legalizat superstiţia, tot ea a încurajat prostia organizată, utopia şi ieşirea spre incendiu. Totodată, gloata şi-a apărat cu furie propriile bârfe, ambientale de altfel, propunându-le ca realităţi. Minoritatea de opinie a fost nu numai descurajată, ci şi hăituită, anihilată şi ţintuită de urechi în piaţa mare. Gloata are o conştiinţă microbiologic pură, ea uită ce o deranjează şi se face că nu şi-a hulit reformatorii cât au fost în viaţă. Cinismul gloatei la estici este că aceasta îşi realege cu drag călăul, iar acesta o mai decapitează o dată, de dragul ei masochist.
Ca instinct de conservare, prostia funcţionează după aceleaşi reguli ca ale băutorului care se ridică de la chef pentru a se duce la culcare. Prostia este o cenzură veselă şi absolută, venită de nicăieri şi de pretutindeni, de la prostie neputând scăpa cu pile. Prostia provoacă fericirea mulţumirii de sine. N-ar fi deloc o paralelă flagrantă asemănarea prostiei cu starea celui se lasă lăudat, linguşit, lins pe picioare. Există o sumedenie de feluri de prostie. Un exemplu de prostie publică ar fi optimizarea matinală a populaţiei prin horoscop. Sau obişnuinţa zvonului, care la noi bate din start reclama organizată. Prostie este şi atunci când pierzi timpul aşteptând timpul tău. Prostia erudită este atunci când titlurile îţi premerg numelui, iar tu chiar ţii să fie-aşa. Prostia rămâne o forţă a naturii, ca apa, aerul sau focul. Cu imensa motricitate a prostiei nu te poţi pune, căci te mătură ca pe un fir de praf. Prostia n-a emanat nimic bun, ci numai a încetinit lucrurile de la ţinta lor finală. De altfel, istoria umanităţii nu este altceva decât istoria naturală a prostiei punctată din când în când de faptele mari ale deştepţilor. Totuşi, şi prostia îşi are hazardul ei: din prostie s-au nimerit multe lucruri care s-au dovedit bune.
Este singura scuză a prostiei: de a o trăi pentru a fi deştept a doua oară."
***
Octavian Dărmănescu - “Convertirea prin literatura”
-pamflet-
Nu râdeţi, că vă dor operaţiile! Evoluţia biologică spre libelulă s-a făcut cu o cantitate de energie egală cu întoarcerea de pe o parte pe alta a trândavului încovrigat pe rogojină. Prostia nu-i defel un hobby diurn. Capetele de lemn se întreţin greu, cu lac şi spray-uri preparate. Nisiparniţa din creieri nu poate fi combătută, clismele lirice prinzând bine numai celor care, interesaţi de tratament, deschid gura. În capul unora e o noapte grea, ca-n conservă, mulţi români citadini fiind dispuşi să se asocieze la dispariţia bibliotecilor municipale. Că lumea nu s-a luat niciodată după Socrate ţine de o evidenţă istorică palpabilă. Gâştele n-au făcut niciodată stol, ci cârd. Într-un asemenea decor, era şi firească apariţia în manualele de dialectică a ideii de gloată, fardată pretenţios sub numele de „mase” .
Gloata este o coadă la ouă, gloata este o mulţime care aplaudă supus. Starea de gloată este prima tresărire a verbului a fi. Datorită avantajelor pe care le prezintă, starea de gloată a fost cea în care omenirea s-a conservat cel mai bine. Gloata doarme adânc şi tot timpul; doar la un secol se trezeşte puţin, merge la toaletă şi răstoarnă dint-un fâs regi, guverne şi planuri mondiale. Disputa perenă dintre pumn şi diplomaţie, dintre anarhie şi democraţie, dintre instinct şi raţiune, s-a soldat, de cele mai multe ori, cu victoria gregarităţii. O lege nescrisă, dar demonstrată fizic, spune că unde-s doi, puterea creşte, duşmanul nemaiavând şansa de a spori. Ironia sorţii face însă ca duşmanii gloatei să fie adulaţi postmortem şi să fie predaţi la şcoală. Profeţi, învăţaţi, eroi, înnoitori, oameni cu capul mare, dar nu pătrat, toţi încăpăţânaţii înverşunaţi în lupta cu prostia, s-au ales ori cu pietre-n cap, ori cu foc sub tălpi.
Numai umoriştii şi vizionarii conving mulţimile. Pe clovn regele-l sărută, pe proroc îl leagă şi-l aruncă-n puţ. De ce această tactică? Pentru că prorocul nu poate face pe prostul. La palat prostia e criteriu de selecţie, regie de supravieţuire, viclenie de căpătuire. Feriţi raza de acţiune a macaralei, braţul regelui e orb, stăpânul stă-n jilţ şi judecă prost, după dreptate! Un singur lucru îl face bine: aprovizionarea uliţelor cu franzele şi taraf domnesc. Gloata vrea pâinea înaintea circului, gloata gândeşte digestiv. Evangheliile consemnează la un moment dat un Iisus fugărit în jurul Mării Galileii de gloatele care nu puteau vedea în El decât un car ambulant plin cu pâine şi cu peşti. O constantă psihologică tipic estică, deci şi românească, spune că dacă ai ce pune pe masă e bine. Mereu flămând, valahul şi-a imaginat un rai eminamente culinar. A avea ca bucurie a proprietăţii şi ca garantare a eului. A avea ca verb vedetă. Gloata, la solstiţiul cogitaţiunii ei peltice, calculează că e de preferat o dictatură sătulă unei democraţii rahitice. Filosofia trece printr-un stomac sătul? Noi credeam în supleţea creierului pe burta goală, dar dacă majoritatea pricepe altfel, înseamnă că noi greşim.
Părerile gloatei au fost întotdeauna prejudecăţi sacrosancte, toate în răspărul oricărei logici. Gloata a legalizat superstiţia, tot ea a încurajat prostia organizată, utopia şi ieşirea spre incendiu. Totodată, gloata şi-a apărat cu furie propriile bârfe, ambientale de altfel, propunându-le ca realităţi. Minoritatea de opinie a fost nu numai descurajată, ci şi hăituită, anihilată şi ţintuită de urechi în piaţa mare. Gloata are o conştiinţă microbiologic pură, ea uită ce o deranjează şi se face că nu şi-a hulit reformatorii cât au fost în viaţă. Cinismul gloatei la estici este că aceasta îşi realege cu drag călăul, iar acesta o mai decapitează o dată, de dragul ei masochist.
Ca instinct de conservare, prostia funcţionează după aceleaşi reguli ca ale băutorului care se ridică de la chef pentru a se duce la culcare. Prostia este o cenzură veselă şi absolută, venită de nicăieri şi de pretutindeni, de la prostie neputând scăpa cu pile. Prostia provoacă fericirea mulţumirii de sine. N-ar fi deloc o paralelă flagrantă asemănarea prostiei cu starea celui se lasă lăudat, linguşit, lins pe picioare. Există o sumedenie de feluri de prostie. Un exemplu de prostie publică ar fi optimizarea matinală a populaţiei prin horoscop. Sau obişnuinţa zvonului, care la noi bate din start reclama organizată. Prostie este şi atunci când pierzi timpul aşteptând timpul tău. Prostia erudită este atunci când titlurile îţi premerg numelui, iar tu chiar ţii să fie-aşa. Prostia rămâne o forţă a naturii, ca apa, aerul sau focul. Cu imensa motricitate a prostiei nu te poţi pune, căci te mătură ca pe un fir de praf. Prostia n-a emanat nimic bun, ci numai a încetinit lucrurile de la ţinta lor finală. De altfel, istoria umanităţii nu este altceva decât istoria naturală a prostiei punctată din când în când de faptele mari ale deştepţilor. Totuşi, şi prostia îşi are hazardul ei: din prostie s-au nimerit multe lucruri care s-au dovedit bune.
Este singura scuză a prostiei: de a o trăi pentru a fi deştept a doua oară."
***
Octavian Dărmănescu - “Convertirea prin literatura”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu