...am disputat asta de dimineaţă...şi caut încă răspunsul...
Simptomele în ceea ce mă priveşte, conduc spre diagnostic de certitidine. Ce m-ar putea deosebi de oamenii inteligenţi? Ohhhh, multe, dar azi deosebirea a făcut-o ieşirea din incinta ce îmi leagănă visele, pe geam, nu pe uşă, aşa cum poate aţi fi crezut.
Pe scurt: ieri, după lupte seculare ce au durat 2 săptămâni, mi s-a montat finaly, preaimportantul router dar, pt. că absenţa sculei de găurit nu a permis trecerea cablului prin rama uşii, mi s-a recomandat fie să nu închid uşa, fie să scot cablul pe hol şi să-l tot plimb aşa...Şi părea c-am priceput doar că, impulsivitatea, ce nu adoarme nici măcar după apusul soarelui, m-a determinat aseară să mă lupt cu uşa şi s-o şi înving (că nu-mi plac înfrângerile de nici un fel)...totul părea ok...noapte albastră, vise frumoase, bucuria revederii tavanului în zori şi a imposibilităţii deschiderii uşii...la început am crezut că manevra mea era greşită şi că am confundat clanţa de la uşă cu cremonul de le geam dar nu era aşa...clanţa se afla inertă în mânuţa mea şi ba să mai dea semne că ar fi vie...stătea aşa vlăguită şi tristă, supărată pe vertebrata care a bruscat-o de cu seară şi decisă să o înveţe minte…nohhh, acu-i acu’, nu de alta dar, la ora 9 a.m. aveam întâlnire la birou....creieraşul a început să funcţioneze...”o sun pe colocatară”...”forţez” în continuare dar, deodată se produce revelaţia : locuiesc la casă, la parter, distanţa geam – trotuar nu e f mare, motiv pt. care, aşa în pijămăluţă cum mă găseam, hoppa pe geam (Csobi Cseh mic copil iar Mărgelatu mai are de învăţat) şi mă înfinţez la colocatară în cameră, ciripind veselă cum că încerc să fac ziua mai antrenantă şi am ales, ca mod de evacuare a incintei personale, escaladarea geamului nu ieşitul pe uşă... evident, la vederea feţei mele singura reacţie posibilă din partea ei putea fi hohotul de râs, care a antrenat hohotul meu de râs, dimineaţa fiind, cu alte cuvinte...salvată.
...a urmat primenirea de dimineaţă...intrarea în cameră pt. a pune nişte cârpe pe mine (tot pe geam, evident) şi pe când mă pregăteam să urmez acelaşi traseu de ieşire, surprise, uşa se deschide şi un domn mustăcios cere permisiunea să intre în cameră (zâmbind evident pe sub podoaba menţionată)...era şoferul colocatarei care s-a oferit să dea şi gaura în prag şi să şi negocieze împăcarea dintre mine şi clanţă..dar, n-am mai aşteptat deznodământul deoarece ziua impune un ritm mai alert şi...noi surprize....
...e-a naibii de frumoasă şi colorată viaţa asta a mea !!!
rock - alice cooper - hey stoopid
Pe scurt: ieri, după lupte seculare ce au durat 2 săptămâni, mi s-a montat finaly, preaimportantul router dar, pt. că absenţa sculei de găurit nu a permis trecerea cablului prin rama uşii, mi s-a recomandat fie să nu închid uşa, fie să scot cablul pe hol şi să-l tot plimb aşa...Şi părea c-am priceput doar că, impulsivitatea, ce nu adoarme nici măcar după apusul soarelui, m-a determinat aseară să mă lupt cu uşa şi s-o şi înving (că nu-mi plac înfrângerile de nici un fel)...totul părea ok...noapte albastră, vise frumoase, bucuria revederii tavanului în zori şi a imposibilităţii deschiderii uşii...la început am crezut că manevra mea era greşită şi că am confundat clanţa de la uşă cu cremonul de le geam dar nu era aşa...clanţa se afla inertă în mânuţa mea şi ba să mai dea semne că ar fi vie...stătea aşa vlăguită şi tristă, supărată pe vertebrata care a bruscat-o de cu seară şi decisă să o înveţe minte…nohhh, acu-i acu’, nu de alta dar, la ora 9 a.m. aveam întâlnire la birou....creieraşul a început să funcţioneze...”o sun pe colocatară”...”forţez” în continuare dar, deodată se produce revelaţia : locuiesc la casă, la parter, distanţa geam – trotuar nu e f mare, motiv pt. care, aşa în pijămăluţă cum mă găseam, hoppa pe geam (Csobi Cseh mic copil iar Mărgelatu mai are de învăţat) şi mă înfinţez la colocatară în cameră, ciripind veselă cum că încerc să fac ziua mai antrenantă şi am ales, ca mod de evacuare a incintei personale, escaladarea geamului nu ieşitul pe uşă... evident, la vederea feţei mele singura reacţie posibilă din partea ei putea fi hohotul de râs, care a antrenat hohotul meu de râs, dimineaţa fiind, cu alte cuvinte...salvată.
...a urmat primenirea de dimineaţă...intrarea în cameră pt. a pune nişte cârpe pe mine (tot pe geam, evident) şi pe când mă pregăteam să urmez acelaşi traseu de ieşire, surprise, uşa se deschide şi un domn mustăcios cere permisiunea să intre în cameră (zâmbind evident pe sub podoaba menţionată)...era şoferul colocatarei care s-a oferit să dea şi gaura în prag şi să şi negocieze împăcarea dintre mine şi clanţă..dar, n-am mai aşteptat deznodământul deoarece ziua impune un ritm mai alert şi...noi surprize....
...e-a naibii de frumoasă şi colorată viaţa asta a mea !!!
rock - alice cooper - hey stoopid
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu