Imperfect într-o lume perfectă

Se pare că încerc din răsputeri, în ultima perioadă, să-mi probez imperfecţiunea, în raport cu nişte oameni perfecţi, într-o lume perfectă. Da, aşa sunt oamenii din jurul meu : perfecţi, simplu perfecţi, perfect compuşi, mai mult ca perfecţi. Ceea ce se pierde din vedere, după mintea mea – cum spune prietenul meu Chilian – este să fie un pic (măcar uneori) şi UMANI. A fi perfect ca şi construcţie fizică, mentală sau comportamentală nu este sinonim şi cu a fi perfect sufleteşte sau spiritual. Şi asta nu ţine de vreun echilibru, să fim bine înţeleşi, nu, ţine de o calitate ce poartă frumosul nume : BUNĂTATE…pe care o ai sau nu o ai. Aici chiar nu poţi interveni deloc, oricât ai fi de inteligent, raţional sau…silitor. Asta nu se învaţă, nu se dobândeşte, nu se cumpără…transpare însă, de obicei, în gesturi mărunte, aparent banale şi neânsemnate…şi...nu se vede, nu se aude ci se simte (ca-ntr-o Povesteadevărată). Păstrez imperfecţiunea mea (unanim blamată de cei ce sunt mai mult decât perfecţi) ca pe un dar nepreţuit, într-un univers finit dar cald şi acord perfecţiunii lor, beneficiul de a fi “nemuritoare şi rece” în universul ei…cel fără sfârşit.

Perfecţiunea Deplină , Adevărul Absolut şi Frumuseţea Eternă ţin exclusiv de Divin...dar...la Revelaţie se ajunge greu, cu efort şi dacă te califici.