"Cât de frumoasă erai azi! Îţi strălucea soarele în ochi. Purtai în păr libertatea de a fi tu însăţi. Cu fiţele tale. Cu orgoliile tale nesuferite. Cu răbufnirile tale de nervi. Cu imperfecţiunile tale cu tot ‒ cu alea de care eşti de-a dreptul îndrăgostită. (N-am pomenit aşa ceva! Cum să-ţi iubeşti aşa imperfecţiunile?); cu alea cu care te lupţi neîncetat... cu lacrimile tale neînţelese. Cu parfumul tău ciudat, greoi, apăsător. Cu încruntările tale. Cu ciudăţeniile tale.
Cu geloziile tale pe care nici măcar nu încerci să le ascunzi. Cu vulcanul ăla din tine, de nestăvilit, care erupe când mă aştept mai puţin (și se retrage imediat ‒ "ah, asta n-a fost nimic..."). Cu egoismul tau (da' mi place că te lupţi măcar, cât de cât, cu el). Cu patimile tale pe care le porţi vitează aşa (zici tu în cârcă şi le plesneşti când încearcă să te pună jos. Uneori reuşesc. Te ridici repede, pufnind, mormăind, oftând, suduind printre dinţi, elegant, evident (zici tu . Da' te ridici. Le mai dai una peste cap şi mergi mai departe.)
Cu libertatea de a fi tu însăţi atârnată în păr, ca o floare.
Cu soarele în ochi.
Cu bucurie de a fi, cu vrere de a fi mai mult, cu tristeţe pentru tot ce nu ai fost şi nu eşti, transformată în zâmbetul drag, trist şi absent, care-mi rămâne în gând când îmi pleci.
Cât de frumoasă erai azi! Lângă mine, cu tot ce eşti tu. Unde-ai fost când n-ai fost? Şi... să nu-mi pleci cândva. Stai aici, cu soare, cu fiţe, cu nervi, gelozii, cu reproş, cu surâs, trist sau nu, cum vrei tu. Doar să-mi fii. Aşa cum eşti tu. Numai tu.
Cât de frumoasă eşti! Când eşti tu. Cum eşti tu!"
("Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu