"Poate
că, la urma urmei, doar asta suntem de fapt: locurile care, după tot ce
a fost, încă ne aşteaptă să ne întoarcem... Şi dorurile care, după tot
ce a fost, sau n-a fost, ne-au rămas...
Doruri...
Mi-e astăzi dor, mai dor decât oricând, de tot ce n-a rămas decât un dor...
Probabil că unele doruri îţi rămân acolo, deschise, gravate în inimă pentru totdeauna, purtând cu ele lecţii şi cununi, amărăciunea vreunei lacrimi, durerea vreunei răni care-ţi pare uneori mai adâncă decât cerul, minunea vreunei bucurii neîntâmplate, fiorul vreunei taine nerostite, amărăciunea vreunui vis neîmplinit, neputinţa vreunui test pe care nu l-ai trecut sau a unei şanse pe care nu ai mai dat-o...
Astăzi o prietenă îmi spunea cu regret, înainte de a pleca din România, că n-a apucat să vadă atât de multe lucruri... Dar complet zâmbind că trebuia să îi rămână ceva de văzut aici, ca să aibă un motiv să se întoarcă.
Aşa şi eu... adorm zâmbind, cu dorurile mele.
Poate că printre secretele unei fericiri bine aşezate într-o inimă puternică sunt şi ştiinţa asta de a pleca la timp de undeva... şi Înţelepciunea de a nu-ţi lua o greutate pe care să n-o poţi duce sau vreo fericire nemeritată... Şi...puterea de a-ţi păstra vreun dor adânc şi nenumit, şi neîmplinit pe undeva... Vreun dor adânc căruia să i se facă, la rândul lui, dor de tine...vreun dor care să te aştepte, cuminte, cu iubire, zâmbet şi răbdare, să te întorci... sau care să îţi zâmbească înapoi, cu dor, în nopţi cu ceruri pline de stele când e atât de linişte încât îţi pare că se aud oceanele respirând adânc... sau poate că oftează?... de dorul cine ştie cărui dor...
Când dorului i se face dor....
Când plecările n-au fost decât întoarceri, lungi întoarceri, către dorul ce ne-a rămas....
Poate că, la urma urmei, doar asta suntem de fapt: locurile care, după tot ce a fost, încă ne aşteaptă să ne întoarcem... Şi dorurile care, după tot ce a fost, sau n-a fost, ne-au rămas."
("Floarea din Asfalt" - Alexandra Svet)
Doruri...
Mi-e astăzi dor, mai dor decât oricând, de tot ce n-a rămas decât un dor...
Probabil că unele doruri îţi rămân acolo, deschise, gravate în inimă pentru totdeauna, purtând cu ele lecţii şi cununi, amărăciunea vreunei lacrimi, durerea vreunei răni care-ţi pare uneori mai adâncă decât cerul, minunea vreunei bucurii neîntâmplate, fiorul vreunei taine nerostite, amărăciunea vreunui vis neîmplinit, neputinţa vreunui test pe care nu l-ai trecut sau a unei şanse pe care nu ai mai dat-o...
Astăzi o prietenă îmi spunea cu regret, înainte de a pleca din România, că n-a apucat să vadă atât de multe lucruri... Dar complet zâmbind că trebuia să îi rămână ceva de văzut aici, ca să aibă un motiv să se întoarcă.
Aşa şi eu... adorm zâmbind, cu dorurile mele.
Poate că printre secretele unei fericiri bine aşezate într-o inimă puternică sunt şi ştiinţa asta de a pleca la timp de undeva... şi Înţelepciunea de a nu-ţi lua o greutate pe care să n-o poţi duce sau vreo fericire nemeritată... Şi...puterea de a-ţi păstra vreun dor adânc şi nenumit, şi neîmplinit pe undeva... Vreun dor adânc căruia să i se facă, la rândul lui, dor de tine...vreun dor care să te aştepte, cuminte, cu iubire, zâmbet şi răbdare, să te întorci... sau care să îţi zâmbească înapoi, cu dor, în nopţi cu ceruri pline de stele când e atât de linişte încât îţi pare că se aud oceanele respirând adânc... sau poate că oftează?... de dorul cine ştie cărui dor...
Când dorului i se face dor....
Când plecările n-au fost decât întoarceri, lungi întoarceri, către dorul ce ne-a rămas....
Poate că, la urma urmei, doar asta suntem de fapt: locurile care, după tot ce a fost, încă ne aşteaptă să ne întoarcem... Şi dorurile care, după tot ce a fost, sau n-a fost, ne-au rămas."
("Floarea din Asfalt" - Alexandra Svet)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu