E cel pe care ti-l prezentam in continuare. Si nu l-am fi spus daca omul care l-a rostit n-ar fi meritat astazi sa ne plecam capul si sa-i multumim. Pentru ca dincolo de lucrurile care se spun la televizor si in presa, omul in cauza a motivat mai multi oameni decat multi dintre filosofii mari ai lumii. Iar astazi, te motiveaza si pe tine.
Asa ca sa lasam textul sa vorbeasca. Si nimic mai mult...
Aceasta este transcrierea textului citit de Steve Jobs, CEO al Apple Computer, la 12 iunie 2005, la ceremonia de absolvire a studentilor Universitatii Stanford.
Sunt onorat sa fiu cu voi astazi, in ziua plecarii voastre de la una dintre cele mai bune universitati din lume. Eu n-am absolvit niciodata facultatea. Adevarul fie spus, acum e momentul in care m-am apropiat cel mai mult de o absolvire. Si vreau sa va spun astazi trei povesti din viata mea. Atat. Nu cuvinte mari. Doar trei povesti.
Prima poveste este despre unirea unor puncte.
Am renuntat la Facultatea Reed dupa doar 6 luni, dar am stat aproape de facultate pentru inca 18 luni inainte sa o parasesc definitiv. De ce am renuntat?
Totul a inceput inainte ca eu sa ma fi nascut. Mama mea biologica era tanara, absolventa necasatorita de liceu, asa ca s-a hotarat sa ma dea spre adoptie. Si a simtit foarte tare nevoia sa ma incredinteze unor absolventi de facultate, asa incat lucrurile pareau stabilite dinainte pentru mine sa fiu adoptat la nastere de un avocat si sotia lui. Numai ca atunci cand am aparut pe lume, ei s-au razgandit si au considerat ca-si doresc o fetita.
Asa ca parintii mei, care erau pe o lista de asteptare, au primit un telefon in mijlocul noptii prin care erau intrebati: "Avem un baietel care poate fi adoptat. Il doriti?". Au spus "Bineinteles!". Mama mea biologica a aflat mai tarziu ca mama adoptiva nu absolvise niciodata facultatea si ca tatal meu adoptiv nu absolvise liceul. Asa ca a refuzat sa semneze actele de adoptie. S-a razgandit doar cateva luni mai tarziu, cand parintii mei adoptivi i-au promis ca o sa ma trimita la facultate.
Si, 17 ani mai tarziu, chiar m-au trimis. Dar am ales in mod naiv o facultate care era aproape la fel de scumpa ca si Stanford si toate economiile parintilor mei s-au evaporat pe plata studiilor mele. Dupa 6 luni, n-am mai vazut valoare in acele studii. N-aveam nicio idee despre ce sa fac cu viata mea si nicio idee despre cum m-ar putea ajuta facultatea in viata. Si m-am vazut la facultate, cheltuind toti banii pe care parintii mei ii stransesera in toata viata lor. Asa ca m-am hotarat sa renunt si sa am incredere ca pana la urma toate lucrurile se vor dovedi a fi ok. Eram cam speriat la acea vreme, dar privind inapoi imi dau seama ca a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat in toata viata mea. Minutul in care am renuntat m-a ajutat sa nu mai merg la cursurile care nu ma interesau si sa merg la cele care mi se pareau utile.
N-a fost chiar totul romantic. N-aveam o camera in care sa dorm, asa ca dormeam pe podeaua camerelor prietenilor. Am returnat sticle de Cola pentru cei 5 centi pe care ii primeai inapoi pentru returnarea unei sticle. Si am mers in fiecare duminica seara cei 7 kilometri pana in partea cealalta a orasului, doar pentru a beneficia de o masa gratuita la Templul Hare Krishna. Mi-a placut la nebunie. Si toate lucrurile acelea care mi-au starnit curiozitatea si intuitia s-au dovedit a fi nepretuite in viitor. Sa va dau un exemplu.
Facultatea Reed avea la acea vreme cel mai bun curs de caligrafie din SUA. In tot campusul, orice poster, orice titlu si orice indicator erau superb caligrafiate. Pentru ca renuntasem si nu mai eram obligat sa merg la cursurile normale, am decis sa merg la cursul de caligrafie si sa invat cum sa scriu frumos. Am invatat despre tipurile de fonturi, despre varierea cantitatii de spatiu dintre mai multe combinatii de litere, despre ce face caligrafia sa fie o arta. Era frumos, demn de tinut minte, subtil artistic intr-un mod in care stiinta nu poate explica. Si am gasit acest lucru fascinant.
Bineinteles ca, la acea vreme, cursul in sine nu avea niciun fel de aplicatie practica in viata mea. Dar 10 ani mai tarziu, cand am dezvoltat primul Machintosh, mi-am amintit toate acele lucruri. Si le-am integrat in Mac. A fost primul computer care a folosit fonturi extraordinare. Daca n-as fi renuntat la celelalte cursuri si daca nu as fi avut astfel timp sa merg la cursul de caligrafie, Mac-ul n-ar fi avut niciodata mai multe tipuri de fonturi si un scris atat de bine proportionat. Si din moment ce Windows doar a copiat Mac-ul, e foarte probabil ca niciun fel de computer sa nu fi avut astfel de fonturi. Daca n-as fi renuntat, n-as fi facut niciodata cursul de caligrafie, poate computerele personale n-ar fi avut fonturi atat de frumoase ca acum. Bineinteles ca la acel moment, tanar fiind, era imposibil sa unesc punctele. Dar cativa ani mai tarziu, imaginea a fost cu mult mai clara.
Asa ca, nu poti uni punctele daca privesti in viitor. Poti sa le unesti doar daca te uiti inapoi in viata ta. Asa ca trebuie doar sa ai incredere ca punctele se vor uni cumva in viitor. Trebuie sa ai incredere in ceva - instinctul tau, destinul tau, viata ta, karma, orice altceva. Abordarea asta nu m-a lasat niciodata balta si a facut diferenta in toata viata mea.
A doua poveste este despre dragoste si pierderi.
Am fost norocos sa aflu ce imi place sa fac tanar fiind. Woz (Steve Wozniak) si cu mine am inceput povestea Apple in garajul parintilor mei cand aveam 20 de ani. Am muncit din greu si in 10 ani Apple a ajuns sa creasca de la un garaj in care munceam noi doi la o companie care valora 2 miliarde de dolari si avea 4.000 de angajati. Tocmai ne lansasem cea mai noua creatie (computerul Machintosh), iar eu tocmai implineam 30 de ani. Apoi am fost concediat. Cum poti fi concediat de la o companie pe care tu ai infiintat-o? Ei bine, pe masura ce Apple a crescut, am angajat pe cineva, despre care credeam ca are talentul sa conduca Apple alaturi de mine, iar pentru primul an lucrurile au mers bine. Apoi viziunile noastre despre viitor au inceput sa fi divergente, asa ca el a pus piciorul in prag. Si atunci cand a facut-o, Consiliul nostru Director a stat alaturi de el. Asa ca, la 30 de ani, am fost dat afara de la Apple. Si a fost o poveste publica. Singurul lucru care contase in toata viata mea de adult se dusese pe apa sambetei. Si eu eram devastat.
Cateva luni n-am stiut ce sa fac. Am aflat ca dezamagisem o intreaga generatie de antreprenori, ca scapasem bastonul de maresal tocmai atunci cand eram foarte aproape sa-l primesc. M-am intalnit cu David Packard si Bob Noycesi, am incercat sa ma scuz pentru ca o dadusem in bara atat de urat. Eram un esec public si toate gandurile mele imi spuneam sa fug din Vale ([n.r.] Sillicon Valley). Dar, incet-incet, a inceput sa ma cuprinda un nou gand. Inca imi placea ce fac. Si intamplarea de la Apple nu schimbase lucrurile foarte mult. Eram respins, dar eram inca indragostit. Asa ca am decis sa o iau de la capat.
N-am vazut atunci, dar s-a dovedit ca a fi concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi se putea intampla. Povara pe care o porti atunci cand ai succes a fost inlocuita cu usurarea pe care o simti cand o iei din nou de la capat, mai putin sigur de ce o sa ti se intample. M-am eliberat de stres si am avut astfel sansa sa intru intr-una dintre cele mai creative perioade din viata mea.
In timpul urmatorilor cinci ani, am pornit o companie numita NeXT, o alta companie numita Pixar si m-am indragostit de o femeie extraordinara, care a devenit sotia mea. Pixar a creat Toy Story si este astazi (in 2005) una dintre cele mai de succes intreprinderi de animatie din lume. Intr-o schimbare remarcabila a sortii, Apple a cumparat NeXT, eu m-am intors la Apple si tehnologia pe care o dezvoltasem la NeXT a stat la baza renasterii Apple. Iar Laurene si cu mine avem o familie frumoasa impreuna.
Sunt foarte sigur ca nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi intamplat, daca n-as fi fost concediat de la Apple. A fost un medicament greu de inghitit, dar cred ca pacientul avea nevoie de el. Uneori viata te loveste in cap cu o caramida. Nu-ti pierde increderea. Sunt convins ca singurul lucru care m-a ajutat sa-mi pastrez directia a fost faptul ca imi placea ce fac. Trebuie sa gasesti lucrurile care-ti plac. Si asta e valabil atat pentru munca ta, cat si pentru partenerul tau de viata. Munca ta o sa-ti umple o parte insemnata din viata si singurul mod in care vei fi cu adevarat satisfacut este sa crezi ca faci o munca extraordinara. Si singurul mod in care poti face o munca extraordinara este sa-ti placa ce faci. Daca n-ai reusit inca, continua cautarea. Nu te multumi cu putin. Asa cum e si cu partenerul de viata, vei sti atunci cand l-ai intalnit. Si, la fel ca in orice alta relatie extraordinara, lucrurile vor merge din ce in ce mai bine pe masura ce trec anii. Asa ca nu te opri din cautare. Nu te multumi cu putin.
A treia poveste este despre moarte.
Cand aveam 17 ani, am citit un text care spunea ceva de genul: "Daca traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima din viata ta, la un moment dat vei avea dreptate". Citatul m-a impresionat si de atunci, pentru cei 33 de ani care au trecut, m-am uitat in oglinda in fiecare dimineata si m-am intrebat: "Daca astazi ar fi ultima zi din viata mea, as vrea sa fac ce fac astazi?". Si atunci cand raspunsul a fost "Nu" pentru mai multe zile la rand, am stiut ca trebuie sa schimb ceva.
Ideea ca in curand o sa mor a fost cea care m-a ajutat sa fac cele mai importante alegeri in viata. Pentru ca aproape orice - toate asteptarile noastre, tot orgoliul, toate fricile referitoare la esec - toate aceste lucruri palesc in fata mortii, lasand afara singurul lucru care este cu adevarat important. Ideea ca o sa mori este cel mai bun mod in care poti evita capcana fricii ca ai ceva de pierdut. Esti deja dezbracat. Si nu exista niciun motiv pentru care sa nu-ti urmezi inima.
Cu aproape un an un urma, am fost diagnosticat cu cancer. Am facut un CT la 7.30 dimineata si a aratat in mod clar o tumora in pancreasul meu. Habar n-aveam ce e un pancreas la acea vreme. Doctorii mi-au spus ca acest tip de cancer e aproape sigur incurabil si ca n-ar trebui sa ma astept la mai mult de 3 pana la 6 luni de viata. Doctorii mei m-au sfatuit sa merg acasa si sa-mi pun lucrurile in ordine, un fel de a spune ca ar trebui sa ma pregatesc pentru moarte. Si esti pus in situatia in care incerci sa le spui copiilor tai, in doar cateva luni, toate lucrurile pe care ai fi vrut sa le spui in ultimii 10 ani. Si esti fortat sa te asiguri ca toate lucrurile sunt puse in ordine astfel incat sa fie cat de simplu se poate pentru familia ta in viitor. Esti fortat sa-ti iei ramas bun.
Am trait cu acel diagnostic toata ziua. Mai tarziu, am facut o biopsie, mi-au bagat un endoscop pe gat pana in stomac si intestine, mi-au facut o punctie in pancreas si mi-au luat cateva celule din tumora. Am fost sedat, dar sotia mea, care era acolo, mi-a spus ca, atunci cand s-au uitat la celule sub microscop, doctorilor le-au dat lacrimile pentru ca se dovedea a fi o forma foarte rara de cancer pancreatic, curabila cu chirurgia clasica. Am facut acea operatie si acum sunt bine.
Acest moment a fost cel care m-a apropiat cel mai tare de moarte si sper sa fie la fel si pentru urmatorii ani. Faptul ca am supravietuit ma face sa va spun cuvintele urmatoare cu ceva mai multa experienta decat atunci cand credeam ca moartea e un concept pur intelectual.
Nimeni nu vrea sa moara. Chiar si oamenii care vor sa mearga in Rai nu vor sa moara pentru a ajunge acolo. Si, totusi, moartea este singura directie clara spre care ne indreptam cu totii. Nimeni nu poate scapa de moarte. Si asa trebuie sa fie, pentru ca Moartea este in mod sigur cea mai buna inventie a vietii. Este agentul de schimbare al vietii. Elimina vechiul pentru a face loc noului. Chiar acum, voi sunteti noul, dar peste o vreme, nu departe de acest moment, veti deveni incet-incet vechiul. Si veti fi eliminati. Scuze ca sunt atat de dramatic, dar e adevarat.
Timpul vostru e limitat, asa ca nu va pierdeti vremea traind viata altcuiva. Nu va inglobati in dogme - traind cu rezultatul gandirii altor oameni. Nu lasati zgomotul opiniilor altora sa va ascunda vocea voastra interioara. Si cel mai important, trebuie sa aveti curajul sa va urmati inima si intuitia. Ele stiu deja ce va doriti cu adevarat sa deveniti. Toate celelalte lucruri sunt secundare.
Cand eram tanar, exista o publicatie uimitoare care se numea Catalogul Intregii Lumi. Un soi de biblie a generatiei mele. A fost creata de un om pe nume Stewart Brand, nu departe de locul unde ne aflam acum, si el a adus-o la viata punandu-i un strop de atingere poetica. Asta se intampla la inceputul anilor 1960, inainte de aparitia computerelor si a publishing-ului digital, asa ca revista era construita cu masini de scris, foarfeci si camere polaroid. Era un soi de Google in forma printata, cu 35 de ani inainte sa apara Google. Era idealist si mustea de notiuni extraordinare si instrumente utile.
Stewart si echipa lui au scos mai multe editii ale Catalogului, dupa care lucrurile au inceput sa nu mai mearga bine, asa ca au fost nevoiti sa scoata ultimul numar. Era la mijlocul anilor 70, iar eu aveam varsta voastra. Pe ultima coperta a ultimului numar era o fotografie a unui drum de tara in zori, genul de drum pe care te gasesti atunci cand pornesti intr-o aventura extraordinara. Sub poza erau cuvintele "Ramai flamand. Ramai naiv". Asta era mesajul lor de adio. Ramai Flamand. Ramai Naiv. Si eu mi-am dorit intotdeauna sa raman asa. Iar astazi, cand voi absolviti si incepeti o viata noua, va doresc asta si voua.
Ramaneti flamanzi. Ramaneti naivi.
Multumesc mult."
___
Steve Jobs, co-fondatorul si directorul general al companiei Apple, a murit miercuri noapte la varsta de 56 de ani, din cauza unui cancer pancreatic care a recidivat.
Sursa: www.avocatnet.ro ( 7 Octombrie 2011 Alin Popescu )
<"Descrie-te in cinci cuvinte." Asa suna, probabil, cel mai dificil task pe care il ai de indeplinit la un interviu. Niciodata nu gasesti cuvintele potrivite care sa spuna celorlalti cum esti. In plus, nu ai certitudinea ca ceea ce ai alege sa spui despre tine coincide cu acea prima impresie pe care ai facut-o intervievatorului. In viata de zi cu zi, lucrurile nu difera prea mult.
Toti purtam etichetele puse de altii fara a avea curaj sa le dezlipim si sa le inlocuim cu ale noastre, cele reale. Ne este teama de cum suntem, de cum am facut fata experientei, de cum am ajuns. Sa ne descriem sincer prin intermediul catorva cuvinte ar insemna sa ne infruntam pe noi insine.
Prieteni de-o viata, iubiti de-o noapte, parinti, colegi, chiar si necunoscuti de care ne lovim la supermarket ne atribuie diverse adjective sau ne incadreaza in categorii care nu se potrivesc sub nicio forma firii noastre. Auzim despre noi ca suntem fie superificiali, fie dependenti de ceva (de la ciocolata, la oameni), fie rautaciosi, orgoliosi, hipersensibili, delasatori, egoisti, naivi, plictisiti, agitati, nepasatori sau infumurati.
Lista e nesfarsita.
Ne primim caracterizarea fara argumente si analize suplimentare, iar, pana la urma, defensiva ne inhiba.
Sa nu fii inteles devine frustrant, chiar insultator in anumite circumstante. Te priveaza de liberatea de a fi sincer in legaturile cu ceilalti si – mai ales – in relatia cu tine insuti.
Cel pe care-l privesti in oglinda ajunge sa-ti fie strain. Esti incapabil sa-i denunti caracterul cand lumea din jur l-a integrat deja in ansamblul ei, lasandu-TE pe margine.
Nu ne cerem dreptul la replica decat rar. La mijloc sunt aceleasi temeri de a fi pus fata in fata cu etichetele ce ti-au fost atribuite. Strainul din oglinda pare mai puternic decat esti tu, mai impunator. Are deja un statut in ochii celorlalti. Si ti-e frica de el.
Eviti o infruntare gandindu-te ca disputele din astfel de motive nu au vreun rost. Excluzi faptul ca, de cele mai multe ori, caracterizarile altora se sedimenteaza in jurul nostru, devenind o parte din temelia a ceea ce suntem. Ne identificam cu portretul schitat de altii din nevoia de a le face pe plac. Si gresim enorm limitandu-ne la acea eticheta eronata. Oglinda reflecta cu totul altceva.
Ne complacem in perimetrul desenat de ceilalti, lasadu-ne aripile sa se loveasca de margini. Poate ca, la un moment dat, esti brav si te opui imprejmuirii. Alergi dintr-un colt in altul, cauti o cale de iesire, o trapa secreta. Insa, intr-un tarziu, zbaterea aripilor devine inutila si, retractandu-le, nu faci nimic altceva decat sa cedezi. Te limitezi la spatiul acela marunt, abandonand alte incercari de a te salva de osanda.
Te resemnezi si porti pe mai departe eticheta aleasa de altii.
De ce?
Motivele pentru care ne comportam in acest fel sunt nenumarate. O timiditate excesiva ar fi cazul multora, inclusiv al meu. Pur si simplu, sa faci fata confruntarilor directe este epuizant. Orice dialog in care incerci sa spui cum esti TU, sa explici un gest care TE defineste sau sa refuzi caracterizarea facuta de un tert se transforma intotdeauna intr-un cosmar.
Alteori, insa, e vorba de simpla si banala comoditate. E mult mai usor sa fii vazut ca fiind intr-un fel anume, cand tu esti la antipod. In plus, poti sa te folosesti de calificativul respectiv ca de un scut. Cand ceilalti se astepta la ceva anume din partea ta, iar tu le oferi o surpriza – fie ea placuta sau nu – constituie un avantaj net.
Dar, in fata oglinzii, demonii ies la suprafata. Etichetele cad una cate una, ca bucati de sticla sparta. Esti lipsit de artificiile lumesti si nu mai ai cum sa te ascunzi de tine. Esti nevoit sa accepti ceea ce esti, cum esti. Exercitiul acesta de sinceritate nu tine de empirism, ci de asumare.Pare dificil sa gasesti cuvintele potrivite pentru a vorbi despre tine. Insa, pe termen lung, este mai greu de suportat o caracterizare falsa a ceea ce esti. In plus, se spune ca oglinzile sparte nu prevestesc lucruri bune.
Asa ca spune-mi: TU cum esti de fapt? >
(Sursa : www.avocatnet.ro - 17 Septembrie 2011 Ioana Vlad)
Haide sa postez una dintre poeziile care imi plac foarte mult...se cheama "Liniste" :
"Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cânta-n mine-un dor
ce nu-i al meu.
Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr înca-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin sa-şi trăiasca mai departe
în noi
viaţa netrăita.
Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
O, cine ştie - suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?
...am ocazia sa reiterez (si sa si "ilustrez", pe deasupra) credinta pe care om am cu privire la VALOARE REALA si MODESTIE, fara pretentii, de nici un fel...simpla parere.
Sunt atrasa iremediabil de Oamenii de Geniu si le acord toate circumstantele pe care, in mod normal, nu le-as acorda.
Respect in schimb, Imens!!!...Oamenii Modesti deoarece, aceasta calitate le confera o Valoare Umana RARA, ce nu poate fi regasita, de cele mai multe ori, la Oamenii Geniali (fara a stirbi cu nimic esenta, atractia si valoarea acestora).
Iata un exemplu de ...OM VALOROS, in fata caruia ma inclin DEFINITIV!!!
Doamne, urât sună glasul oamenilor atunci când nu spun adevărul!
Doamne, frumoase “Voci” aud eu, Înca…
Frumoase “Glasuri” îmi populează universul…inclusiv pe cel, Real.
În acest caz, cred că, pot alege, la finele unei zile “atone” sau afone”…să păstrez “muzicalitatea Mea”, să o îmbrac în Albastru şi să adorm, aşa…în acorduri de vis…Reale, însa (cel puţin prin prisma “decantării” mele)!!!
…iată şi…Acordul:
„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.“
(Andrei Pleşu – Despre frumusetea uitata a vietii)
...ceea ce nu ştie nimeni, însă...este...pentru cât timp?!
Ori...atunci când...nu se ştie pentru cât timp....???
Chiar ne putem permite "luxul" de a irosi, cu atâta uşurintă, ceea ce ni se oferă FRUMOS?!...ceea ce întâlnim...FRUMOS?!ADEVĂRAT?! şi...VALOROS?!...Se pare că, DA...
Termenul "irosire", însă, are valenţe, fundamental, diferite, pentru fiecare dintre noi!!!
În accepţiunea mea, "irosire", nu înseamnă nimic din ceea ce ar putea avea corespondenţă în realitatea accesibilă...în realitatea accesibilă "turmei", mai precis.
Ori...NIŞA...e greu de identificat, de recunoscut şi de accesat...acces, aici, având doar cei..."nealiniaţi...!!!".
"Mi-e greu sa mai cred ca viata este o insiruire de consecinte ale unor hotarari care se incadreaza strict in categoriile "decizii bune" sau "decizii proaste". Oricum ar fi sa ti se intample, atat timp cat inveti ceva, gandurile suplimentare nu au sens. Ce ai asezat pe talerul balantei, acolo ramane. Insa, momentele in care trebuie sa te pronunti referitor la o situatie anume sunt inevitabile. Asadar, care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o?
In ce ma priveste, nu imi place sa fiu pusa in fata unor astfel de lucruri si, implicit, a responsabilitatii care le insoteste si care, cel mai adesea, se transforma in vinovatie. Prefer sa ma sustrag cu discretie decat sa fiu pusa sa aleg intre A si B.
Mai mult de atat, chiar ajung sa ma ascund. I’m getting away with it. Intr-un fel sau altul, lucrurile se rezolva de la sine. Imi spun ca lumea e o sfera, asadar e perfecta prin definitie. Ne ramane sa o contemplam pentru a ne simti, la final, parte din ea. Nu trebuie sa fortam mana destinului prin decizii care ne amarasc.
Insa, nu e mereu atat de simplu. Nu?
Uneori, TREBUIE sa decizi. Intre oameni. Intre lucrurile de care ai parte. Intre gesturi pe care le faci vis a vis de ceilalti. Intre cuvintele pe care le rostesti sau nu.
Iar cand deciziile tale ii ranesc pe altii e cel mai greu. Si cum judeci in astfel de situatii? Cu mintea sau cu sufletul? Oricate sfaturi ti-ar fi oferite de mintile luminate care te inconjoara, nimic nu ti se pare suficient de rational. Te infranezi de la a mai da detalii prietenilor despre situatia in care te afli. Iti iei haina in graba si iesi la o plimbare chiar si la miez de noapte pentru a-ti limpezi mintea. Sau pentru a-ti scoate din gand ceea ce vrei, de fapt, sa faci in definitiv si stii ca nu e tocmai bine. Fie ca o stii acum sau ca vei ajunge sa constientizezi asta mai tarziu. Intr-un viitor nu foarte indepartat, regretele apasa teribil pe umerii nostri. Noptile se albesc. Inimile bat a gol. Cum ar fi fost daca…?
Sunt, totusi, un caz fericit. Pe langa decizii cu iz sentimental care mi-au lasat cateva nopti nedormite si mi-au incarcat factura telefonica, alegerile mele pe care le-am facut s-au incadrat in tiparele standard ale societatii din care fac parte, iar pilonii vietii mele sunt destul de stabili. Ca o ironie a sortii, acum imi pare rau ca alegerea facultatii a fost cu totul lipsita de drama pentru adolescenta Ioana. Mi-ar fi placut mai multa aventura.
Insa, iesind din coltul meu plictisitor, mi-a fost dat sa asist la luarea unor decizii care au schimbat cu totul vietile unor oameni. Mereu m-am gandit la cum as fi procedat daca ar fi trebuit sa donez unui rinichi pentru a salva viata unei rude, sa renunt la cele lumesti in favoarea vietii monahale, sa avortez, sa pastrez o sarcina si sa nasc la 16 ani, sa nu ma inscriu la facultate pentru a pleca la munca in strainatate, sa aleg sa imi petrec viata alaturi de un om care sufera de o boala incurabila, sa fug de acasa si nimeni nu sa nu mai stie de mine ani de zile, sa ma apar de o persoana care ma agreseaza lovindu-l mortal, sa renunt la procesul impotriva violatorilor mei pentru ca justitia nu imi da nicio sansa, sa ma intorc in orasul natal dupa studii, desi as fi beneficiat de o bursa de studii partiala la o universitate de top, sa iau apararea unei fete batuta in strada de iubitul interlop, sa adopt copilul unui prieten care a sfarsit intr-un accident de masina.
Unii dintre acesti oameni si-au gasit resemnarea, in timp ce altii lupta in fiecare zi cu deciziile luate. Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o TU?"
(Sursa: www.avocatnet.ro - 15 Ianuarie 2011Ioana Vlad)
