"Când Eşti iubire, primeşti iubire"

Cea mai scurtă definiţie a fericirii:  BeLove(d)

Paranteza e opţională. Şi de obicei vine de la sine. 

Când Eşti iubire, primeşti iubire. Mai devreme sau mai târziu. De la cine o aştepţi... sau nu ;). Uneori, destul de des, de unde unde nici nu te gândeai. Iubirea îşi găseşte uneori cele mai neaşteptate şi mai ciudate moduri de a intra în viaţa ta şi de a răsturna tot ce credeai, tot ce erai, tot ce simţeai. Ca să îţi arate că "Dacă nu ai iubire, nu ai nimic" (Sfântul Apostol Pavel). 

Suflă când vrea, cum vrea, unde vrea, uneori te mângâie uşor pe faţă, alteori te poartă în zbor peste mare. Nu suflă decât rar când şi cum ţi-ai dori tu. Ci numai când vrea ea. De obicei, când crezi că nimic nu te mai poate surprinde. (Da, da...) Vine din senin, stă doar cât vrea ea... şi-apoi pleacă uşor de la tine ‒ în urma ei uneori corabia ta prinde aripi şi zboară, alteori se scufundă, ca visul frumos al Titanicului. 

Oricum ar fi, oriunde ai fi, oricum te-ar lăsa, tu trebuie doar să te întorci mereu la clipele când vântul puternic te mângâia acolo sus, pe punte, când simţeai că zbori, că poţi totul, că ai totul şi că poţi dărui orice... 

Poate că asta e tot ce trebuie să faci... să încerci să îţi păstrezi iubirea mereu, orice ar fi, la fel de aprinsă în tine... să nu laşi niciodată visul frumos şi măreţ al Titanicului să se scufunde în adâncul inimii tale, orice furtuni şi oricâtă gheaţă i s-ar ivi în cale...

 ("Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)

Asa sunt eu!

"Cât de frumoasă erai azi! Îţi strălucea soarele în ochi. Purtai în păr libertatea de a fi tu însăţi. Cu fiţele tale. Cu orgoliile tale nesuferite. Cu răbufnirile tale de nervi. Cu imperfecţiunile tale cu tot ‒ cu alea de care eşti de-a dreptul îndrăgostită. (N-am pomenit aşa ceva! Cum să-ţi iubeşti aşa imperfecţiunile?); cu alea cu care te lupţi neîncetat... cu lacrimile tale neînţelese. Cu parfumul tău ciudat, greoi, apăsător. Cu încruntările tale. Cu ciudăţeniile tale.

Cu geloziile tale pe care nici măcar nu încerci să le ascunzi. Cu vulcanul ăla din tine, de nestăvilit, care erupe când mă aştept mai puţin (și se retrage imediat ‒ "ah, asta n-a fost nimic..."). Cu egoismul tau (da' mi place că te lupţi măcar, cât de cât, cu el). Cu patimile tale pe care le porţi vitează aşa (zici tu în cârcă şi le plesneşti când încearcă să te pună jos. Uneori reuşesc. Te ridici repede, pufnind, mormăind, oftând, suduind printre dinţi, elegant, evident (zici tu . Da' te ridici. Le mai dai una peste cap şi mergi mai departe.)

Cu libertatea de a fi tu însăţi atârnată în păr, ca o floare.

Cu soarele în ochi.

Cu bucurie de a fi, cu vrere de a fi mai mult, cu tristeţe pentru tot ce nu ai fost şi nu eşti, transformată în zâmbetul drag, trist şi absent, care-mi rămâne în gând când îmi pleci.

Cât de frumoasă erai azi! Lângă mine, cu tot ce eşti tu. Unde-ai fost când n-ai fost? Şi... să nu-mi pleci cândva. Stai aici, cu soare, cu fiţe, cu nervi, gelozii, cu reproş, cu surâs, trist sau nu, cum vrei tu. Doar să-mi fii. Aşa cum eşti tu. Numai tu.

Cât de frumoasă eşti! Când eşti tu. Cum eşti tu!"

("Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)

Doruri

"Poate că, la urma urmei, doar asta suntem de fapt: locurile care, după tot ce a fost, încă ne aşteaptă să ne întoarcem... Şi dorurile care, după tot ce a fost, sau n-a fost, ne-au rămas...

Doruri...

Mi-e astăzi dor, mai dor decât oricând, de tot ce n-a rămas decât un dor...
Probabil că unele doruri îţi rămân acolo, deschise, gravate în inimă pentru totdeauna, purtând cu ele lecţii şi cununi, amărăciunea vreunei lacrimi, durerea vreunei răni care-ţi pare uneori mai adâncă decât cerul, minunea vreunei bucurii neîntâmplate, fiorul vreunei taine nerostite, amărăciunea vreunui vis neîmplinit, neputinţa vreunui test pe care nu l-ai trecut sau a unei şanse pe care nu ai mai dat-o...

Astăzi o prietenă îmi spunea cu regret, înainte de a pleca din România, că n-a apucat să vadă atât de multe lucruri... Dar complet zâmbind că trebuia să îi rămână ceva de văzut aici, ca să aibă un motiv să se întoarcă.

Aşa şi eu... adorm zâmbind, cu dorurile mele.

Poate că printre secretele unei fericiri bine aşezate într-o inimă puternică sunt şi ştiinţa asta de a pleca la timp de undeva... şi Înţelepciunea de a nu-ţi lua o greutate pe care să n-o poţi duce sau vreo fericire nemeritată... Şi...puterea de a-ţi păstra vreun dor adânc şi nenumit, şi neîmplinit pe undeva... Vreun dor adânc căruia să i se facă, la rândul lui, dor de tine...vreun dor care să te aştepte, cuminte, cu iubire, zâmbet şi răbdare, să te întorci... sau care să îţi zâmbească înapoi, cu dor, în nopţi cu ceruri pline de stele când e atât de linişte încât îţi pare că se aud oceanele respirând adânc... sau poate că oftează?... de dorul cine ştie cărui dor...

Când dorului i se face dor....

Când plecările n-au fost decât întoarceri, lungi întoarceri, către dorul ce ne-a rămas....

Poate că, la urma urmei, doar asta suntem de fapt: locurile care, după tot ce a fost, încă ne aşteaptă să ne întoarcem... Şi dorurile care, după tot ce a fost, sau n-a fost, ne-au rămas."

("Floarea din Asfalt" - Alexandra Svet)

"Era o fata plicticoasa..."

Nu mergea la film. Spunea că ce trăieşte ea ar bate orice film.
Nu se uita la televizor. Mărturisea fără teama de a fi considerată nebună că emisiunile din capul ei sunt mult mai interesante.
Nu mergea în parcuri de distracţii. Se plângea că sufletul ei făcea deja faţă cu greu roller coaster-ului din viaţa ei.
Nu lua droguri. Ca şi Dali, credea că este ea însăşi un drog deja prea greu  de digerat.
  Nu bea, nu fuma, nu făcea schimburi de reţete de salate cu alte femei şi nu rezista nici unei conversaţii mai lungi de jumătate de oră, fiindcă i se făcea dor de lumea ei.
Lucruri pentru care alţii şi-ar fi dat viaţa sau pentru care  îşi vindeau sufletul pas cu pas nu o mişcau deloc, în timp ce şi-ar fi dat fără ezitare viaţa pentru cine ştie ce chestiune de principiu pe care ceilalţi nu dădeau doi bani.
Ridica din umeri nepăsătoare la subiecte care revoltau o lume întreagă, dar ochii îi scăpărau dintr-o dată scântei când auzea cuvinte rostite în şoaptă de vreun bătrân, pe care ceilalţi nu dădeau doi bani, în timp ce pentru ea erau comoara nepreţuită de taine şi învăţături.
Îşi dădea cu nonşalanţă haina de pe ea simţind mai multă bucurie când o dăruia, decât când o primea. Se ducea forţată la cumpărături, aproape plângând, dar o luai cu forţa din faţa rafturilor de cărţi.
Plângea când te-ai fi aşteptat mai puţin, pentru vreun vers, vreun cântec, vreun apus, în timp ce în situaţii de criză devenea impasibilă şi rece ca un general pe front.
Nu îi plăceau mulţimile şi nu se putea concentra dacă în jurul ei erau mai mult de doi oameni. Trei erau deja prea mult. Privirea îi pleca din nou, în lumea ei. În schimb ar fi putut sta o jumătate de zi nemişcată, privind în aceeaşi direcţie, pierdută într-o lume unde nimeni altcineva nu avea acces.
Iubea tăcerea.
Iubea tăcerea.
Iubea tăcerea.
Era o fată plicticoasă. Şi nici măcar nu se străduia măcar puţin să fie şi ea mai interesantă. O plictisea fantastic tot ce era interesant pentru alţii. Dar părea să găsească ea ceva interesant acolo unde alţii nu găseau nimic.
Era o fată plicticoasă.
N-am înţeles nici până azi de ce, odată intrat măcar pentru o clipă în lumea ei, priveai apoi totul cu alţi ochi. Şi de ce,  dintr-o dată lumea întreagă cu toate distracţiile ei, care până atunci îţi părea totul, devenea privită prin ochii ei, teribil de plictisitoare...
Era o fată plicticoasă.
N-am înţeles nici până azi ce anume din ea m-a oprit.
Ştiu doar că de atunci, niciodată, dar absolut niciodată, nu m-am mai plictisit.

(Alexandra Svet - Floarea din asfalt)

"Oamenii care tac"

"Imi plac, din ce in ce in ce mai mult oamenii care tac.
Oamenii pe care de-abia i-ai cunoscut si care aleg sa iti surada tainic, cu o privire complice si sa se aseze in tacere langa tine, sa priviti impreuna lumea. Sa fiti, pur si simplu. De parca v-ati sti de cand lumea.

Oamenii care aleg sa ti se daruiasca in intregime, tacand, impreuna cu tine, in loc sa ti se ascunda in spatele obligativitatii de a face conversatie, vorbind intruna in fata ta, fara a te vedea macar, fara a se opri macar o clipa pentru a asculta, fara a inceta o clipa macar sa te convinga sau sa se convinga de ceva, fara a avea curajul de a-si dezveli inima de cuvinte si de a asculta cu iubire si ceea ce sopteste inima celuilalt. Fara cuvinte.

Oamenii care tac indelung la telefon, oamenii care nu inchid cand ar trebui sa inchida, oamenii langa care poti sa taci in voie fara sa te simti obligat sa vorbesti, oamenii carora nu te simti obligat sa le raspunzi sau sa ii reasiguri ca nu i-ai uitat, oamenii care tac cu iubire in loc sa te certe si te obliga mai mult, oamenii care tac in loc sa raspunda la rau cu rau, oamenii care tac atunci cand nu pot spune ceva frumos, oamenii care tac atunci cand nu au ceva interesant de spus, oamenii care tac si atunci cand au ceva interesant de spus... Pentru ca asa au chef.

Oamenii care tac indelung, uneori parca prea mult, dar cand vorbesc, umbla pentru totdeauna adanc in inima ta...
Oamenii care chiar daca tac, uneori ani de zile, iti sunt totusi atat de aproape, cu gandul lor bun, cu rugaciunea ce iti parfumeaza sufletul la ceas de seara, cu iubirea cu care te cauta uneori in vantul ce adie bland cu parfum de tei.

Oamenii care tac pentru ca fac.
Oamenii care tac pentru ca asculta.
Oamenii care tac pentru ca au invatat sa iti vorbeasca altfel.

Am auzit milioane de cuvinte...
Nici unele insa nu m-au atins atat de adanc, atat de tainic, atat de definitiv si atat de esential precum cele nerostite ...ale oamenilor care tac."

("Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)