Despre Oamenii Frumosi

"Despre Oamenii Frumosi nu se vorbeste. Cu Oamenii Frumosi se numara stelele, visele, se traiesc cantecele, dorurile, versurile si se privesc, in tacere, florile ce cresc nebune, indraznete, tainic, din asfalt  pentru a ne aminti ca ....despre Oamenii Frumosi nu se vorbeste. Ei trebuie doar traiti."

(Alexandra Svet - "Floarea din Asfalt")

"Îngerii nu rămân niciodată datori..."

EL cumpăra flori pe care nu i le dăruia niciodată."Lasă, Îngerul ei le-a primit".

În fiecare seară îi spunea cât de mult o iubeşte. În gând. Ştia că Îngerul ei îl aude.

Îi făcea în taină daruri, surprize, bucurii, care păreau venite de nicăieri. Fără ca ea să ştie că erau de la el. Însă Îngerul ei ştia ‒ iar lui îi era suficient.

Mângâia vântul şi îl ruga să îi poarte mângâierea până la chipul ei. Ea surâdea atunci, fără să ştie de ce. Îngerul ei surâdea şi el. Dar el ştia... De ce...

Ea scria scrisori pe care nu le trimitea niciodată ‒ "Lasă, le citeşte Îngerul lui..."

Îi aşeza şuviţele rebele cu grijă, îl cuprindea cu iubire şi îl săruta uşor. Cu inima. Nimeni nu vedea. Nici chiar el. Şi nimeni nu ştia taina surâsului ei. Zâmbea pentru că ştia că Îngerul lui a simţit...

Uneori, când ploua, inima ei plângea şi ea, odată cu cerul. Şi nu era nimeni lângă ea să-i şteargă lacrimile. Şi totuşi dispăreau ca sub o mângâiere de taină. Era Îngerul lui. Venit, în taină, să o aline.

Săruta vântul şi îl ruga să îi poarte sărutul până la inima lui. Şi atunci el zâmbea, fără să ştie de ce, lăsându-şi chipul mângâiat de adierea venită ca din senin. Îngerul lui zâmbea şi el. Dar el ştia. De ce...

Lumea vedea în ei doar nişte străini, ciudaţi, singuratici, îndepărtaţi, care uneori făceau lucruri ciudate, care păreau zadarnice. Mai ales în seri când vântul cald de primăvară adia şoptind parcă vreun cântec vechi de dragoste. Un cântec straniu, ca din alte timpuri...

Lumea vedea în ei doar trecători străini, grăbiţi, nepăsători. Dar care surâdeau uneori misterios, făcând câteodată tot felul de lucruri tainice, de neînţeles, fără graba lor obişnuită. Lucruri inutile care, aparent, nu duceau nicăieri.

Lumea vedea în ei doar nişte necunoscuţi care păreau reci. Însă lumea nu ştia că inimile lor ardeau. Că ele dăruiau şi se dăruiau neîncetat, în taină, Îngerului celuilalt. Uneori, cel mai des, fără să primească nimic înapoi. Nici nu voiau. Se bucurau să dăruiască, pur şi simplu. Erau fericiţi să ştie că Îngerul celuilalt zâmbeşte. Se jertfeau zi de zi, arzând pe altarul unei iubiri ştiute doar de Îngerii lor. Seara, din inimile lor se înălţa spre cer rugăciunea unei iubiri curate. Adormeau cu zâmbetul pe buze. Fără să ştie de ce. Şi cerul zâmbea înapoi, cu surâs de îngeri. Dar cerul ştia de ce. Cerul ştia un adevăr pe care lumea nu îl ştia, dar pe care inima unor muritori, iată, îl poate uneori afla...

Că Îngerii nu rămân niciodată datori!

("Floarea din Asfalt"- Alexandra Svet)

"Fii mare în inima celuilalt. Sau nu fi nimic..."

O plajă pustie la apus. Întinsă la soare pe piatra inimii mele, în zgomot de val care loveşte sacadat ţărmul. Marea tace. Şi Este. Un vânt cald de seară îmi şopteşte în treacăt:

‒ "Ce e val ca valul trece." Fii mare în inima celuilalt. Sau nu fi nimic...

‒ "Mă simt uneori ca o mare din care nu ai înţeles decât un val. Ca un poem pe care îl traduci cu google translate. Ca un pământ fără munţi, văi sau prăpăstii, căci gândul tău mi-a citit doar câmpia. Şi-mi cutreieră-n gol doar deşertul. Mă simt uneori ca un cer din care ai ratat ploaia cu soare, miile de curcubeie, norii ce aruncă-nfuriaţi gheaţă şi fulger, galaxiile întregi sau furtuna cochetă ce dărâma în joacă plopi ‒ te-ai oprit doar la norul alb care-ţi părea vată de zahăr îmbiindu-te parcă să îl guşti. Te-ai oprit la cele câteva stele exhibiţioniste care ţi-au sărit în ochi. Mă simt uneori ca un cutremur din care nu ai înţeles decât 1 grad, căci celelalte 7 nu te-au găsit din fericire acasă. Mă întreb dacă nu sunt cum mă simt sau chiar nu m-ai simţit cum sunt. Şi dacă nu, vei şti vreodată oare cine am fost?"

Îi spuse ea plecând. În urma ei creştea treptat o lume-ntreagă, pe care de-abia acum o înţelegea, privind uimit cum se desfăşura, ca o maramă fermecată, cu munţi şi văi cu flori de crin, cu stele mii, cu străluciri de curcubeu, cu scoici şi-adâncuri de comori pierdute-n apele de necuprins... Întinse mâna să atingă minunea ce-i scapă din mâini, ducând cu ea o lume de poveste într-un poem. Rămase-n loc, pierdut şi trist, nelămurit, cu ochi cătând în gol lumina ce creştea plecând. Rămase aşa stingher, tăcut, ţinând în pumnul stâng, strâns,strans, doar un cuvânt. În pumnul drept un altul. Deschise încet o palmă. Apoi a doua... Mai încet.

Două cuvinte.

Un ultim vers.

Uşor de tradus. Chiar Şi cu google translate.

"Prea târziu"

("Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)

Surf la suprafata

"In care unii oameni fac surf la suprafata, ani de zile, necunoscandu-ne decat valurile, furtunile, linistile aparente... Nebanuind ca stancile ce le apar uneori in cale sunt doar varfuri de munti ce se lasa intrezarite... Sau iceberguri ce au provocat atatea naufragii...

In timp ce altii vin uneori pentru cateva clipe, ne privesc in ochi parca de dincolo de vremi, ne luam de mana si coboram impreuna in adancuri, printre comori ascunse in corabii neatinse de veacuri, printre culori si bogatii si taine de nebanuit... Lumea intreaga, cu toata nebunia si galagia ei dispare, in timp ce noi ne scufundam in adancuri pentru cateva clipe ce par o vesnicie. Un basm. Un vis frumos. Si apoi ne intoarcem usor la suprafata. La cotidian, la zgomot, la timp... Inapoi printre oamenii ce fac surf grabiti pe valuri din ce in ce mai tulburi si mai agitate...

Au fost doar cateva clipe prin adancuri, dar viata nu mai e niciodata la fel. Zambim cand oamenii vaneaza grabiti valurile sufletului nostru... Sau se feresc de ele, neintrezarind insa altceva... Zambim, pentru ca stim ca undeva, acolo in adancuri, sunt corabii pline de bogatii, e o alta lume, cu alte culori, atat de vii... Cu atatea taine, cu atatea minunatii... Uneori ochi ce ne zambesc tainic ne iau de mana si coboram impreuna din ce in ce mai adanc... Alteori nu. In timp ce noi mergem inainte, orice ar fi, cu sufletul nostru ca un ocean... In care atatia trecatori grabiti fac surf la suprafata..."

("Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)

Cerul

"Iubeste-ma, ca un parfum de tei ce navaleste-n fiinta ta in veri fierbinti, in nopti de dor.
Iubeste-ma asa cum florile de liliac ti-acopera intreaga fata, te inunda cu mireasma lor, te invie apoi cu mangaieri, fara sa-ti ceara niciodata nimic inapoi.
Iubeste-ma cand tac, cand ma trezesc din somn, cand gresesc, cand sunt bun si cand am indoieli.
Iubeste-ma, asa cum ma priveste mama cand nu m-a mai vazut demult. Asa cum ma mangaia doar ea, doar cand dormeam.
Iubeste-ma cand sunt jos, cand sunt slab, cand mi-e greu, cand tot ce fac pare-a fi gresit, cand nu sunt cum vrei tu, sau cand sunt mult mai mult decat tot ce-ai visat.
Iubeste-ma mereu. Bucura-te cand vin cum se bucura cainele nostru cand ma vede intrand. Iubeste-ma mereu, si cand am si cand nu, si cand sunt si cand nu, si cand pot si cand nu...tot ce ti-ai fi dorit.
Iubeste-ma, ca o ploaie calda de mai, ca un val racoros si-ndraznet, ca un dor, ca un cant, ca un vant drag si bland.
Iubeste-ma cu mireasma de fragi, cu taceri ce-mblanzesc sau cu vorbe ce-mi pun aripi sa zbor.
Iubeste-ma mereu.
Iubeste-ma chiar cand eu nu ma pot iubi.
Iubeste-ma!
Si-am sa-ti dau cerul intreg inapoi.

Tot cerul cu care m-ai iubit."

(Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)

"Când Eşti iubire, primeşti iubire"

Cea mai scurtă definiţie a fericirii:  BeLove(d)

Paranteza e opţională. Şi de obicei vine de la sine. 

Când Eşti iubire, primeşti iubire. Mai devreme sau mai târziu. De la cine o aştepţi... sau nu ;). Uneori, destul de des, de unde unde nici nu te gândeai. Iubirea îşi găseşte uneori cele mai neaşteptate şi mai ciudate moduri de a intra în viaţa ta şi de a răsturna tot ce credeai, tot ce erai, tot ce simţeai. Ca să îţi arate că "Dacă nu ai iubire, nu ai nimic" (Sfântul Apostol Pavel). 

Suflă când vrea, cum vrea, unde vrea, uneori te mângâie uşor pe faţă, alteori te poartă în zbor peste mare. Nu suflă decât rar când şi cum ţi-ai dori tu. Ci numai când vrea ea. De obicei, când crezi că nimic nu te mai poate surprinde. (Da, da...) Vine din senin, stă doar cât vrea ea... şi-apoi pleacă uşor de la tine ‒ în urma ei uneori corabia ta prinde aripi şi zboară, alteori se scufundă, ca visul frumos al Titanicului. 

Oricum ar fi, oriunde ai fi, oricum te-ar lăsa, tu trebuie doar să te întorci mereu la clipele când vântul puternic te mângâia acolo sus, pe punte, când simţeai că zbori, că poţi totul, că ai totul şi că poţi dărui orice... 

Poate că asta e tot ce trebuie să faci... să încerci să îţi păstrezi iubirea mereu, orice ar fi, la fel de aprinsă în tine... să nu laşi niciodată visul frumos şi măreţ al Titanicului să se scufunde în adâncul inimii tale, orice furtuni şi oricâtă gheaţă i s-ar ivi în cale...

 ("Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)

Asa sunt eu!

"Cât de frumoasă erai azi! Îţi strălucea soarele în ochi. Purtai în păr libertatea de a fi tu însăţi. Cu fiţele tale. Cu orgoliile tale nesuferite. Cu răbufnirile tale de nervi. Cu imperfecţiunile tale cu tot ‒ cu alea de care eşti de-a dreptul îndrăgostită. (N-am pomenit aşa ceva! Cum să-ţi iubeşti aşa imperfecţiunile?); cu alea cu care te lupţi neîncetat... cu lacrimile tale neînţelese. Cu parfumul tău ciudat, greoi, apăsător. Cu încruntările tale. Cu ciudăţeniile tale.

Cu geloziile tale pe care nici măcar nu încerci să le ascunzi. Cu vulcanul ăla din tine, de nestăvilit, care erupe când mă aştept mai puţin (și se retrage imediat ‒ "ah, asta n-a fost nimic..."). Cu egoismul tau (da' mi place că te lupţi măcar, cât de cât, cu el). Cu patimile tale pe care le porţi vitează aşa (zici tu în cârcă şi le plesneşti când încearcă să te pună jos. Uneori reuşesc. Te ridici repede, pufnind, mormăind, oftând, suduind printre dinţi, elegant, evident (zici tu . Da' te ridici. Le mai dai una peste cap şi mergi mai departe.)

Cu libertatea de a fi tu însăţi atârnată în păr, ca o floare.

Cu soarele în ochi.

Cu bucurie de a fi, cu vrere de a fi mai mult, cu tristeţe pentru tot ce nu ai fost şi nu eşti, transformată în zâmbetul drag, trist şi absent, care-mi rămâne în gând când îmi pleci.

Cât de frumoasă erai azi! Lângă mine, cu tot ce eşti tu. Unde-ai fost când n-ai fost? Şi... să nu-mi pleci cândva. Stai aici, cu soare, cu fiţe, cu nervi, gelozii, cu reproş, cu surâs, trist sau nu, cum vrei tu. Doar să-mi fii. Aşa cum eşti tu. Numai tu.

Cât de frumoasă eşti! Când eşti tu. Cum eşti tu!"

("Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)

Doruri

"Poate că, la urma urmei, doar asta suntem de fapt: locurile care, după tot ce a fost, încă ne aşteaptă să ne întoarcem... Şi dorurile care, după tot ce a fost, sau n-a fost, ne-au rămas...

Doruri...

Mi-e astăzi dor, mai dor decât oricând, de tot ce n-a rămas decât un dor...
Probabil că unele doruri îţi rămân acolo, deschise, gravate în inimă pentru totdeauna, purtând cu ele lecţii şi cununi, amărăciunea vreunei lacrimi, durerea vreunei răni care-ţi pare uneori mai adâncă decât cerul, minunea vreunei bucurii neîntâmplate, fiorul vreunei taine nerostite, amărăciunea vreunui vis neîmplinit, neputinţa vreunui test pe care nu l-ai trecut sau a unei şanse pe care nu ai mai dat-o...

Astăzi o prietenă îmi spunea cu regret, înainte de a pleca din România, că n-a apucat să vadă atât de multe lucruri... Dar complet zâmbind că trebuia să îi rămână ceva de văzut aici, ca să aibă un motiv să se întoarcă.

Aşa şi eu... adorm zâmbind, cu dorurile mele.

Poate că printre secretele unei fericiri bine aşezate într-o inimă puternică sunt şi ştiinţa asta de a pleca la timp de undeva... şi Înţelepciunea de a nu-ţi lua o greutate pe care să n-o poţi duce sau vreo fericire nemeritată... Şi...puterea de a-ţi păstra vreun dor adânc şi nenumit, şi neîmplinit pe undeva... Vreun dor adânc căruia să i se facă, la rândul lui, dor de tine...vreun dor care să te aştepte, cuminte, cu iubire, zâmbet şi răbdare, să te întorci... sau care să îţi zâmbească înapoi, cu dor, în nopţi cu ceruri pline de stele când e atât de linişte încât îţi pare că se aud oceanele respirând adânc... sau poate că oftează?... de dorul cine ştie cărui dor...

Când dorului i se face dor....

Când plecările n-au fost decât întoarceri, lungi întoarceri, către dorul ce ne-a rămas....

Poate că, la urma urmei, doar asta suntem de fapt: locurile care, după tot ce a fost, încă ne aşteaptă să ne întoarcem... Şi dorurile care, după tot ce a fost, sau n-a fost, ne-au rămas."

("Floarea din Asfalt" - Alexandra Svet)

"Era o fata plicticoasa..."

Nu mergea la film. Spunea că ce trăieşte ea ar bate orice film.
Nu se uita la televizor. Mărturisea fără teama de a fi considerată nebună că emisiunile din capul ei sunt mult mai interesante.
Nu mergea în parcuri de distracţii. Se plângea că sufletul ei făcea deja faţă cu greu roller coaster-ului din viaţa ei.
Nu lua droguri. Ca şi Dali, credea că este ea însăşi un drog deja prea greu  de digerat.
  Nu bea, nu fuma, nu făcea schimburi de reţete de salate cu alte femei şi nu rezista nici unei conversaţii mai lungi de jumătate de oră, fiindcă i se făcea dor de lumea ei.
Lucruri pentru care alţii şi-ar fi dat viaţa sau pentru care  îşi vindeau sufletul pas cu pas nu o mişcau deloc, în timp ce şi-ar fi dat fără ezitare viaţa pentru cine ştie ce chestiune de principiu pe care ceilalţi nu dădeau doi bani.
Ridica din umeri nepăsătoare la subiecte care revoltau o lume întreagă, dar ochii îi scăpărau dintr-o dată scântei când auzea cuvinte rostite în şoaptă de vreun bătrân, pe care ceilalţi nu dădeau doi bani, în timp ce pentru ea erau comoara nepreţuită de taine şi învăţături.
Îşi dădea cu nonşalanţă haina de pe ea simţind mai multă bucurie când o dăruia, decât când o primea. Se ducea forţată la cumpărături, aproape plângând, dar o luai cu forţa din faţa rafturilor de cărţi.
Plângea când te-ai fi aşteptat mai puţin, pentru vreun vers, vreun cântec, vreun apus, în timp ce în situaţii de criză devenea impasibilă şi rece ca un general pe front.
Nu îi plăceau mulţimile şi nu se putea concentra dacă în jurul ei erau mai mult de doi oameni. Trei erau deja prea mult. Privirea îi pleca din nou, în lumea ei. În schimb ar fi putut sta o jumătate de zi nemişcată, privind în aceeaşi direcţie, pierdută într-o lume unde nimeni altcineva nu avea acces.
Iubea tăcerea.
Iubea tăcerea.
Iubea tăcerea.
Era o fată plicticoasă. Şi nici măcar nu se străduia măcar puţin să fie şi ea mai interesantă. O plictisea fantastic tot ce era interesant pentru alţii. Dar părea să găsească ea ceva interesant acolo unde alţii nu găseau nimic.
Era o fată plicticoasă.
N-am înţeles nici până azi de ce, odată intrat măcar pentru o clipă în lumea ei, priveai apoi totul cu alţi ochi. Şi de ce,  dintr-o dată lumea întreagă cu toate distracţiile ei, care până atunci îţi părea totul, devenea privită prin ochii ei, teribil de plictisitoare...
Era o fată plicticoasă.
N-am înţeles nici până azi ce anume din ea m-a oprit.
Ştiu doar că de atunci, niciodată, dar absolut niciodată, nu m-am mai plictisit.

(Alexandra Svet - Floarea din asfalt)

"Oamenii care tac"

"Imi plac, din ce in ce in ce mai mult oamenii care tac.
Oamenii pe care de-abia i-ai cunoscut si care aleg sa iti surada tainic, cu o privire complice si sa se aseze in tacere langa tine, sa priviti impreuna lumea. Sa fiti, pur si simplu. De parca v-ati sti de cand lumea.

Oamenii care aleg sa ti se daruiasca in intregime, tacand, impreuna cu tine, in loc sa ti se ascunda in spatele obligativitatii de a face conversatie, vorbind intruna in fata ta, fara a te vedea macar, fara a se opri macar o clipa pentru a asculta, fara a inceta o clipa macar sa te convinga sau sa se convinga de ceva, fara a avea curajul de a-si dezveli inima de cuvinte si de a asculta cu iubire si ceea ce sopteste inima celuilalt. Fara cuvinte.

Oamenii care tac indelung la telefon, oamenii care nu inchid cand ar trebui sa inchida, oamenii langa care poti sa taci in voie fara sa te simti obligat sa vorbesti, oamenii carora nu te simti obligat sa le raspunzi sau sa ii reasiguri ca nu i-ai uitat, oamenii care tac cu iubire in loc sa te certe si te obliga mai mult, oamenii care tac in loc sa raspunda la rau cu rau, oamenii care tac atunci cand nu pot spune ceva frumos, oamenii care tac atunci cand nu au ceva interesant de spus, oamenii care tac si atunci cand au ceva interesant de spus... Pentru ca asa au chef.

Oamenii care tac indelung, uneori parca prea mult, dar cand vorbesc, umbla pentru totdeauna adanc in inima ta...
Oamenii care chiar daca tac, uneori ani de zile, iti sunt totusi atat de aproape, cu gandul lor bun, cu rugaciunea ce iti parfumeaza sufletul la ceas de seara, cu iubirea cu care te cauta uneori in vantul ce adie bland cu parfum de tei.

Oamenii care tac pentru ca fac.
Oamenii care tac pentru ca asculta.
Oamenii care tac pentru ca au invatat sa iti vorbeasca altfel.

Am auzit milioane de cuvinte...
Nici unele insa nu m-au atins atat de adanc, atat de tainic, atat de definitiv si atat de esential precum cele nerostite ...ale oamenilor care tac."

("Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)

Dor de marea din noi

"Gând către marea din inima mea

Pot fi doar scoică. Sau pot fi doar marea din ea. Pot fi şi marea, pot fi şi scoica. Cât din mine poţi vedea ? Cât din mine vei îndrăzni să iubeşti? Dar oare cât din mine voi îndrăzni să te las să vezi?

Cât te-aş putea iubi... la fel de mult cât iubeşte marea! Dar oare voi îndrăzni? Dar oare vei îndrăzni să mă laşi? Mările pot uneori ucide... Cu talazurile lor însetate de sens... dar ce moarte mai plină de sens ai putea să-ţi doreşti?...

Mi-e dor de tine. Aşa cum uneori îi este dor de mare scoicii ce a uitat că poartă marea în ea... Ba nu. Poate că îmi lipseşti în alt fel. Poate că uneori până şi scoicile au mai mult curaj decât noi să iubească... Să se iubească, în definitiv. Pentru că uneori până şi scoicile îşi amintesc că poartă marea în inimă. Doar noi uităm.

Noapte bună, mare frumoasă care cânţi uneori în inima mea. Cât mi-ar plăcea să te aud mereu..."

("Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)

"Oamenii - lume..."

" Sunt oameni-blocuri, sunt oameni-palat, sunt oameni-casă, sunt oameni-garsonieră, sunt oameni-mansardă, sunt oameni-chilie, sunt oameni-cabană-de-lemn-în-vârf-de-munte, sunt oameni-cort-pe-malul-mării, sunt oameni-casă-cu-turnulețe, sunt oameni casă-brâncovenească-cu-grădină-de-vis și .....sunt oameni cu o singură cameră. Cel mai tare mă dor oamenii cu o singură cameră....care nu știu că se poate mai mult...

Sunt oameni în care intri și te așteaptă cu flori la recepție. Au un portar îmbrăcat impecabil și un lift strălucitor ce te poartă amețitor până la ultimul etaj. Cu un pahar de șampanie în mână îți arată viața privită de ei până hăt-departe, la marginile lumii. E noapte, luminile din oraș pâlpâie feeric, jazzul și briza de seară îți dau fiori, miroase a flori de lămâi, a tuberoze și a zeci de plante exotice ce le împodobesc terasa, piscina luminată clipocește ușor, iar ei, îmbrăcați în costumul lor alb, zâmbesc. Sunt oamenii-blocuri, cu multe etaje, ce nu se mai satura...tot construiesc...tot sărbătoresc... Tot cuceresc...

Sunt oamenii ce privesc viața din cameră lor din turnul unui palat de vis, în care odată intrat, te simți ca într-un basm. Descoperi uimit comoară după comoară, cameră după cameră, univers după univers. Sunt oamenii-palat în care, odată intrat, nu mai poți fi niciodată la fel...

Sunt oamenii-casă... Cu prispă, muscate la geam, gutui pe dulap și miros de cozonaci...cu pivnița plină de bunătăți și cu odăi cochete la etaj. Sunt oamenii-garsonieră, cu ghitari aruncate într-un colț, și fum de țigară și haos studențesc, mirosind a petreceri și-a iubiri care pleacă înainte de-a veni...

Sunt oameni-mansardă, mirosind a cărți vechi, a ploaie și vers, a Chopin și-a mobilier vechi...

Sunt oameni-chilie mirosind a lacrimi și mir, a rugăciune și a sfântă simplitate...

Sunt oameni-cabană mirosind a aer curat de munte, a brad , a brândușe și a flori de colț, a miliarde de stele și a lemne trosnind în șemineu...

Sunt oameni-cort ce miros a libertate, a valuri, a scoici, a luna oglindindu-se în mare...

Sunt oameni-kitsch ca o casă cu multe turnulețe, în care nici măcar nu locuiesc...

Sunt oameni-casă brâncovenească albă, cu mobilă simplă, neagră, sfeșnice argintate, pian, tablouri și crini...

Și sunt oameni care sunt toate acestea, pe rând... Uneori într-un singur ceas...

Cel mai mult mă dor însă oamenii care ar putea fi toate acestea, pe rând, uneori într-un singur ceas, dar totuși aleg să locuiască într-o singură cameră. Sunt oamenii în care intri și cauți și cauți și bați la ușile pe care și le-au închis. În zadar. Nu vor să te lase nici jos și nici sus. Trăiesc fericiți sau nefericiți în închisoarea ale cărei chei le-au aruncat poate singuri.

Sunt oamenii cu o singură cameră, care nu stau acolo pentru că au ales în mod asumat simplitatea, ci pentru că nu știu că se poate și altfel.

Sunt oamenii cu o singură cameră , din care, odată intrat, nu vrei decât să evadezi....

Și sunt oamenii-lume, oameni lumina, din sufletul cărora, odată intrat, nu ai mai vrea nicicând să ieși..."

("Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)

Mira-te !

"Dacă mi-e urât de ceva în lumea asta, mi-e urât de blazare. Și nu numai de a mea, ci și de a celor împreună cu care îmi plimb viața la pas. Să te uiți cu ochi goi și indiferenți la tot ce te-nconjoară mi se pare profund nedrept și greșit. Ca și cum te-ai văduvi singur de bucurie, pretinzând că ți-o dorești, dar fără să o cauți, fără să o lași să te găsească. Încă n-am aflat păcat mai mare decât ăsta.

Cred mult în bucurie. Iar cei care mă cunosc îndeaproape știu că mă entuziasmez, uneori aproape prostește, pentru te-miri-ce nimicuri: dâre de avioane printre nori, mare în orice anotimp, un măr primit când nu mă-așteptam, zâmbetul furat unui necunoscut în metrou.

E modul meu de a funcționa și pactul pe care l-am făcut, de ceva timp, cu mine. Să mă las să mă bucur. Să-mi permit să mă uit cu drag la tot ce mă înconjoară și să aleg de acolo fericiri mici, medii sau mari. Uneori minuscule, dar fericiri.

Da, există și zile în care sunt goală și tristă și singură. Zile în care nimic nu merge decât pe dos, iar lumea mi se prăbușește neașteptat. Cad stele, se năruie visuri, mă-ngenunchează vești, mă bântuie doruri, mă pustiesc neputințe. Dar în zilele astea (mai mult chiar decât în cele când viața-mi zâmbește), mirarea e farul meu. În orice furtună s-ar abate peste mine, încerc să mă uit bine în jur, să deschid ochii a recunoștință și să descopăr ceva ce merită celebrat. Nimic nu e negru, nimic nu e alb. Totul e gri și într-o infinitate de nuanțe.

Mirarea mi-e religie, revelație și fel de a fi. Nu știu să trăiesc altfel. Nu vreau să o fac.

Poate că fiecare fericire trebuie muncită, mai mult decat dorită. Poate că, pentru fiecare bucurie, trebuie să ai curajul s-o cauți și hotărârea de a o lua în brațe, când ai găsit-o. Și, poate, tocmai această căutare este cea care te înnobilează. Care te transformă. Care te formează.

Cu adevărat curajos mi se pare să ne dăm voie să găsim fericirea și să acceptăm c-o putem descoperi acolo unde nu ne-am fi așteptat să existe. Căci a pierdut nu cel care a căutat bucuria și n-a găsit-o, ci cel care, față în față cu ea, n-a știut s-o recunoască sau, și mai rău, a văzut-o, dar a fugit speriat în direcția opusă (ne vine greu să credem, dar există și bucurii înspăimântor de frumoase, nu-i așa?).

Da, cred mult în bucurie. Mai mult de-atât cred, însă, în oameni și-n puterea lor de a se salva singuri. Iar mirarea este salvarea mea. Poate și-a voastră, de ce nu încercați?

Deschideți bine ochii. Mai sunt atâtea minuni."

(Roxana Neagu – "Cât timp te miri, ești salvat", Avocatnet.ro)

"Zi ...cu cuvintele tale..."

"Tradu lumea în cuvintele tale. Nu toci. Nu învăţa pe de rost ideile altora. Vorbeşte pe limba inimii tale. Chiar dacă n-o înţelege nimeni. O pricepe Domnul. Şi într-o zi vor apărea şi ei...cei de o taină cu tine. Cei ce au îndrăznit să traducă şi ei, cu cuvintele lor, limbajul de lemn al lumii.

Hai, zi... Cu cuvintele tale...

Probabil cel mai frumos îndemn pe care l-am primit la scoală."

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Zile

"Sunt zile în care trebuie să vorbeşti şi zile când trebuie să taci.

Zile în care râzi şi zile în care trebuie să plângi.

Zile în care îţi scrii dureri adânci, altele în care scrii platitudini. Unele în care scrii despre îndrăgostiri, altele în care scrii despre dezîndrăgostiri. Sunt însă zile în care e mai bine să nu scrii nimic. Să ai grijă, spunea cineva, să nu scrii mai mult decât citeşti. Decât ai trăit sau trăieşti ‒ aş adăuga. Sau decât te rogi.

Sunt zile în care trebuie să fugi şi zile în care trebuie să rămâi.

Zile în care trebuie să visezi şi zile în care trebuie să te înalţi să îţi culegi visul şi să ţi-l cobori pe pământ.

Sunt zile în care trebuie să lupţi şi zile în care trebuie să te pregăteşti pentru luptele ce vor urma.

Sunt zile în care te laşi prea iubit şi zile în care te laşi prea uitat.

Zile în care înveţi să trăieşti şi altele în care trebuie să înveţi să mori.

Zile în care te uiţi ca să te găseşti. Altele în care te laşi uitat, să vezi pe cine mai găseşti când te-ntorci. Sunt zile în care nu te-a mai aşteptat nimeni. Te întrebi dacă au fost vreodată. Şi zile în care, din iubire, ţi-au iertat prea multe plecări, prea multe întârzieri. Şi te-ntrebi dacă i-ai meritat.

Sunt zile în care trebuie să faci ce ai tot spus că vei face. Să mergi în sfârşit la casa visată de pe malul mării. Să te ascunzi în sfârşit într-un sat uitat de timp. Să mergi în sfârşit desculţ până la capătul lumii doar ca să te întorci, cu şi mai mult dor. Să zbori în sfârşit până la capătul lumii tale. Unde nu ai mai fost niciodată. Să faci în sfârşit ceva pentru alţii. Să le ceri în sfârşit iertare celor cărora le-ai greşit. Să trăieşti măcar pentru o vreme, departe de timp şi de "eu." În " a fi". În al cincilea anotimp, în a opta zi, căutând ape vii, tinereţi fără bătrâneţi.

E însă ceva ce ar trebui făcut în fiecare zi. Deşi ne-am obişnuit să ni se pară normal. 

Ar trebui să mulţumim că am primit cel mai frumos dar ‒ că avem încă o zi.

Deşi cel mai ades uităm, zilele sunt de fapt doar aşa: Zile în care trebuie să mulţumeşti. Şi zile în care trebuie să mulţumeşti."

("Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)

Top of Form

Insomnii perene

...nesomnul meu si insomnia ta Albastra.....

Dansezi ?

Spending my time

”Ori ești fericit cu puțin, liber de orice greutate, deoarece fericirea se află în interior, ori nu vei ajunge nicăieri.

Când cumperi ceva, nu cumperi cu bani, cumperi cu timpul din viața ta pe care l-ai investit pentru a obține acei bani.... 

Singurul lucru pe care nu-l poți cumpăra este viața, viața se scurge și e păcat că-ți irosești viața pentru a-ți pierde libertatea. ”

Fostul Presedinte al Uruguayului José Mujica

Doamne, daca-mi esti prieten...