“ Aşa se întâmplă logic, plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri? “ (sursa : www.octavianpaler.ro)
Tu spui, liniştit: “adevăr”.
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: “Cât costă?”
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul demult
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi şi le spui: “speranţă”.
Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: “Cât costă?”
Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci.
(sursa : www.octavianpaler.ro)
Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.
(sursa : www.octavianpaler.ro)
Se pare că, zilele acestea se derulează sub semnul Dorului...al dorului de multe lucruri dar, mai ales, al dorului de câţiva oameni dragi mie...şi...poate al dorului de...mine...
Şi pentru că, unul dintre aceştia este Octavian Paler..iată câteva "definiţii"...
Definiţia dragostei
Vino, să pot regăsi drumul spre mine.
Definiţia liniilor paralele
Tu mergi lângă întrebările mele,
eu merg lângă liniştea ta.
Tu mergi lângă zorii dragostei mele,
eu merg lângă amurgul părului tău.
Definiţia unui strigăt
Ţi-aş spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.
Ţi-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.
Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu.
Definiţia cicatricelor
Când doare cicatricea
ne doare rana veche
sau faptul c-am uitat-o?
Definiţia lacrimei
Lacătele de piatră
Se deschid cu râuri
Lacătele de apă
Se deschid cu stele
Lacătele din noi
Se deschid cu o lacrimă.
Definiţia zăpezii
A îngheţat lumina în somn
şi cade mirată pe străzi
visând că răsare la poli.
Definiţia cearcănelor
Potecă secată fără să ştiu.
De ce a rămas prăfuită de umbră
de ce insomnia rătăceşte nocturn
numai în jurul ochilor noştri.
Definiţia uşilor închise
E o rană în scândura uşii
unde-am bătut şi n-a răspuns nimeni.
Deschideţi uşa cu grijă,
să nu loviţi rana cu cheia.
(sursa : www.octavianpaler.ro)
Ce aş face acum ?!....Îmi trec prin minte două lucruri.
Unul ar fi sa urc la volan, sa dau muzica la maxim (ma gandesc la AC/DC), ca sa anihileze cumvadecibelii din creier şi suflet şi să apas pedala din dreapta până ce ajung aşa, undeva, pe la 200 ...asta ar fi ceva vecin cu ...nebunia, libertatea, inconştienţa...un soi de „vid” al gandurilor şi sentimentelor....doar adrenalină...muuuultă adrenalină...
Nu mai vreau să am întrebări care rămân mereu fără răspuns sau…răspunsuri ce se încăpăţânează să rămână mereu aceleaşi…nu mai vreau “să fac frumos” pentru că, aşa se impune în lumea aceasta plina de convenienţe, reguli şi…fals…mult fals, mult prea mult….mult artificial….
Al doilea lucru ar fi …să mă întorc la copilărie…mi-e dor să fiu din nou copil…să nu-mi mai pese de oamenii mari şi de regulile strâmbe ale acestei lumi, să redescopăr joaca frumoasă şi curată, veselia, bucuria de a râde în hohote, bucuria de a cânta, bucuria de a hoinări, aiurea, fără inhibiţii de niciun fel, fără permanenta atenţionare a cerberului din creier, fără nimic artificial în “micul meu univers”, fără nimic impus.
Ce mult îmi plăcea să fac oameni de zăpadă…să merg la derdeluş unde era o nebunie..ne băteam cu bulgări de zăpadă, organizam tot felul de competiţii cu săniile (măestria consta în a te da în picioare, pe sanie…evident, cucuiele şi juliturile ţineau de antrenamentul asiduu)…ne apuca noaptea…ştiam că vom primi o chelfăneală serioasă acasă, pe motiv că suntem complet uzi şi îngheţaţi dar…nimic nu ne putea opri din acea bucurie imensă trăită în ierni adevărate…ca-n poveşti…
Mi-e Dor de Poveste…
Mi-e tare Dor de acea “lume curată şi simplă”…
Mi-e Dor...neostoit Dor...
Şi..pentru că ...rapsoada ce eram pe la câţiva anişori, adora (şi nu se limita la atât...ci şi "interpreta", cu toată "încărcătura" necesară şi cu gestica aferentă...făcând, evident, deliciul asistenţei...) o melodie ce se cheamă "În grădina bucuriilor", cântată de Margareta Pâslaru (fiind total irelevant faptul că, ulterior, când părăsise statutul de rapsod a aflat că e un cover...părăsind cu aceeaşi ocazie şi grădina bucuriilor)...o postez aici...alegând astfel varianta Lucrul nr.2 pe care l-aş face acum (în detrimentul celor de la AC/DC...nu însă şi în detrimentul bucuriei mele interioare).
Asa incepe o...Poveste...pe care o iubesc....si...amintindu-mi azi de "vinovat"...mi-am dat seama ca nu am postat aici, niciuna dintre melodiile lui...asa ca..."acopar" deficienta....asa ca...un fel de...REVENIRE...
Oricum...intentia revenirii a fost declansata de altceva/altcineva...dar...despre asta in urmatoarea postare :-)
In ultima vreme, muzica a fost singurul meu mod de a exprima ceea ce simt. Cuvintele, pe care le iubesc atat de mult, au fost total neputincioase in acest...ultim timp. Asta nu pentru ca "nu le gaseam" sau "nu-mi erau la indemana"...nu...dar...dintr-o data...mi s-au parut prea "sarace" ca sa exprime, la modul exhaustiv, ceea ce imi populeaza creierasul, inima si sufletul. MUZICA, in schimb, nu este afectata NICIODATA, de o asemenea "deficienta". Iar, atata timp cat, mai am "la indemana", aceasta modalitate de a ma exprima, uzez de ea...in speranta ca tandemul cu dragele mele ...CUVINTE...va putea fi, in curand, refacut.
Hy, Princess, because...I'm smart... :-) ... pot sa revin ... cu mulţumiri pt. ajutor... şi să vă salut voios ... pe VOI ... cei care ... ŞTIE ... :-) ... deocamdată ... ATÂT ... dar, promit, să revin cu "ceva" mai consistent...
“La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, într-o casă bombardată şi abandonată din Germania s-a găsit o mărturisire de credinţă. Fusese scrijelită pe zidurile de la subsol de către una din victimele Holocaustului: Cred în soare - chiar şi când nu străluceşte Cred în iubire - chiar şi când ea nu se arată Cred în Dumnezeu - chiar şi atunci când nu vorbeşte” (sursa: http://blogu.lu/iulia/)
Salut voios! Iată că, părăsită de Moş Ene după vreo 4 ore de somn adânc şi odihnitor, mă găsesc din nou, în postura de blogger :-) Am cam absentat, însă, motivat...da, din dorinţa de a pune la grea încercare toate GPS-urile din lume, îmi tot schimb locaţia, stabilindu-mi de data aceasta, reşedinţa pe Rodniciei, colţ cu, Cutezanţei :-)...loc frumos şi liniştit, linişte pe care îmi doresc să mi-o transmită şi mie, că prea am fost zgubilitică în ultima perioadă...şi prea zdruncinată prin anumite foruri...dar, va fi bine deoarece deja mă simt foarte bine, în ciuda muncii fizice depuse, muncă ce nu prea mi-e la îndemână, că d-aia am ales pixu' :-) Am avut parte de mult ajutor de la cei dragi (şi nu numai), fapt care a mai redus din povară.Nu mai e mult şi voi avea un locşor în care să redescopăr bucuria de a face multe lucruri care îmi plac, să le şi fac şi să le şi împărtăşesc. Mi-e dor să pictez, mi-e dor să citesc (teancul de cărţi necitite tinde să ajungă la propria-mi înălţime, motiv pentru care vreau să încep să le cuantific într-un mod mult mai eficient şi plăcut), mi-e dor să descopăr locuri frumoase şi vreau să fac toate astea şi încă multe în plus. Dacă aş încerca să descriu ceea ce simt în acest moment aş spune doar că, mă simt vie...e luna mai...e Primăvară...şi...în curând Vară...e soare...e verde...e viu...
Dar, prea mult despre mine, într-o zi care e altfel şi îi e dedicată Prinţesei. LA MULŢI ANI, PRINCESS!!! Mulţi...frumoşi...luminoşi...fericiţi...şi...sănătoşi!!! Iată că insomniaca se bucură deja de ziua frumoasă ce se arată - că, noaptea e ca şi trecută :-) - şi îţi doreşte să fii fericit, să rămâi la fel de FRUMOS, în ambele planuri şi să te bucuri de împlinirea tuturor dorinţelor şi viselor tale.
Acesta este sentimentul pe care îl încerc în raport cu o instituţie, onorabilă, de altfel, Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliară. Nu gândiţi că aveam de rezolvat cine ştie ce întabulări, dezmembrări, identificări topo, nu, era vorba de un banal extras de carte funciară. Ei bine, începutul a fost promiţător deoarece coala de carte funciară, nu era la locul ei, mi s-a spus că sunt probleme cu aceasta, pentru ca, în final, să se descopere că era "în lucru" , fapt care nu împiedica, totuşi, eliberarea unui extras. Fiind solicitat în regim de urgenţă, la orele 11:30 a.m. mă prezint frumos cu nr. de înregistrare, sperând să obţin extrasul fără probleme. No, nu poate fi atât de simplu, nu?! NU! Extrasul nu era întocmit deoarece suava care trebuia să îl întocmească vine cu întreaga coală CF şi mă întreabă care anume poziţii mă interesează iar răspunsul prompt a fost "cele indicate în cererea de eliberare a extrasului CF" (deşi mi-au mai trecut prin minte câteva variante de răspuns, mai puţin prompte dar muuult mai explicite). După câteva zeci de secunde de nedumerire, descoperă că trebuia să citească cererea întâi...no, aşa ceva...nimeni nu s-ar fi gândit...şi, după ce îşi revine din uimire, identificăm (împreună) ceea ce se doreşte...că erau muuuuulte poziţii şi e greeeeeeu să te descurci, singur, singurel printre ele...m-am gândit să mai identific şi să îi şi comunic vreo câteva (poziţii) dar efortul mi s-a părut disproporţionat şi complet inutil, în raport cu capacitatea dânsei de înţelegere şi în raport cu orientarea ei temporo-spaţială.
Aşadar, după spulberarea misterului şi realizarea accesului la cunoaştere, m-am aşezat cuminte pe scăunel şi am cronometrat timpul de care are nevoie pentru a transcrie nişte informaţii de pe o coală, pe alta : fix 35 de minute. O asemenea viteză de reacţie şi de execuţie mi-a confirmat că decizia de mai sus a fost corectă, nu de alta dar, informaţiile suplimentare pe care doream să i le comunic, necesitau o gimnastică mult mai alertă (şi nu doar a minţii).
Mulţumesc Bunului Dumnezeu că experienţa de 2 ani într-un birou notarial m-a învăţat să "citesc" o coală de carte funciară, că altfel, mă prindeau Rusaliile catolice tot la oficiul de cadastru...şi îmi mulţumesc mie că am rămas calmă, reuşind astfel, să păstrez această zi în limitele unei zile frumoase.
În arhiva personală a sufletului unui biet muritor, şi-a făcut loc, demult şi pentru totdeauna, PĂPĂDIA…înconjurată de soare, de dragoste şi de dor…greşeala mare a fost aceea că a suflat păpădia iar aceasta s-a ridicat la cer şi a rămas acolo…prea sus…mult prea sus ca un simplu muritor să o mai poată readuce alături…a încercat bietul muritor să negocieze cu soarele, luna, stelele şi chiar cu Dumnezeu dar…ce oferea la schimb era mult prea puţin pentru a compensa eternitatea unei păpădii, într-o lume mai bună, mai frumoasă,mai caldă….sau, poate nu era puţin…poate, anonimul unui timp albastru şi efemer trebuia să elibereze păpădia pentru a o reântâlni într-un alt spaţiu, într-un alt timp şi într-un alt univers sufletesc…şi o va reântâlni…şi nu va mai fi niciodată “prea sus” pentru că va redeveni “prea în” pentru a mai dori să zboare…şi îşi va găsi eternitatea în acel mare univers albastru, necuprins decât de…sufletul reântregit.
Dorinţa pusă atunci când a suflat păpădia a rămas neâmplinită, a rămas în memoria eternă a acelei zile şi devine memorie în uz a multor zile (şi nopţi) ca cea de ieri, de azi şi de mâine.
Anotimpul păpădiilor rămâne acea lună numită Aprilie, rămâne acea culoare, numită Albastru şi acel vânt ce a spulberat visul, tocmai pentru a-l face mai puternic, mai viu…si…sigur…ETERN!
Hei, salut voios !!! Am revenit cu forţe nu prea proaspete dar cu nivelul sufletesc la cote înalte, motiv pentru care, mă simt bine şi mă bucur să îi revad pe cei de aici. S-au bucurat şi ei - nu prea ştiu de ce :-) - ceea ce face ca ziua să fie destul de frumoasă. Am zeci de mail-uri de citit dar, bineânţeles că, am început cu pozele minunate de pe flickr şi cu noile postări ale prietenilor mei, bloggeri :-)
Dacă aş descrie starea de dimineaţa, ar trebui să apelez la o postare de pe un blog pe care l-am citit întâmplător, dar mi-a plăcut mult şi care sună cam aşa : " Dacă aş fi bărbat, azi aş fi nebărbierit"... ei bine, starea s-a schimbat un pic, astfel că, mă apuc de treabă cu oarece elan şi "proaspăt bărbierit" :-)))))
Cam atât pot azi dar sigur zilele următoare vor fi mai bogate în idei şi impresii.
Mă bucur că m-am întors şi constat chiar că mi-a fost dor...ceea ce e de bine :-) Până la urmă cred că e normal ca atunci când sunt aici, să-mi fie dor de cei de acasă şi când sunt acasă, să-mi fie dor de cei de aici. Trebuie să mă împac cu asta şi să accept că, nu sunt singura "împărţită" în zeci de locuri...şi asta e bine deoarece înseamnă că există mulţi oameni dragi, în multe locuri şi nu trebuie neapărat să îi ai, tot timpul, pe toţi alături...ceea ce contează e CĂ ÎI AI !!!
Ehhhh, AMR-ul s-a cam terminat....e ultima zi înaintea unei scurte vacanţe şi...E SOARE !!! Ultimele săptămâni au fost destul de grele, cu multă muncă, multă ploaie şi puţin chef. Pentru că trebuia să găsesc o supapă (măcar) pentru susţinerea unei stări optime, am apelat la MUZICĂ şi, ca întotdeauna, a funcţionat perfect. Aşadar, în ritmuri dragi, am baletat printre îndeletnicirile profesionale şi o babă abulică, într-o perioadă importantă, în care toleranţa şi moderaţia trebuiau să fie principiile călăuzitoare. Am reuşit să duc totul la bun sfârşit, motiv pentru care aştept următoarea perioadă în care, sper, să îmi populez viaţa şi cu lucruri mai consistente şi mai valoroase.
Aşa...AMR-ul şi-a scris ieri penultima filă, cu un concert foarte frumos (e-adevărat că, pigmentat şi cu unele întâmplări funny dar şi tricky, asupra cărora nu insist deoarece FataCuOchiDeMătase a făcut asta deja, şi a făcut-o într-un mod pe care nu am cum să-l completez, pot doar să-l susţin). Nu credeam că voi putea să resuscitez starea de oboseală pe care o aveam, ieri, la plecarea de la serviciu dar, iată că, un duş scoţian şi ideea unui concert, au reuşit pe deplin să mă readucă la starea optimă. O uvertură de Mozart şi o simfonie de Beethoven au completat starea de bine, transformând-o în una extraordinară. Mulţumesc, Princess, pentru dar.
Şi iată că a venit şi ultima zi în care mai am de pus la punct unele mici/mari lucruri pe la serviciu, ba mai mult reuşesc să completez şi seria lucrurilor pe care nu am apucat să le fac, în alte planuri. Aici se încadrează o vizită la Grecu’ şi admirarea ansamblului perfect pe care îl creează MS-82SEU, cu bolidul şi fericitul proprietar.
Aşadar, misiune îndeplinită pe de-a-ntregu’.
Deci, voi avea o binemeritată (din punctul meu de vedere) vacanţă de o saptamână şi voi reveni pe data de 5 mai. Wowww, sa ştiţi că e pură coincidenţă faptul că şi Mircea Badea revine tot pe data de 5 mai…nu, nu plecăm împreună…pe bune…asta, deoarece, nu ştiu ce ne-am prea putea spune ?! E posibil să-l pot face să uite, pt. scurt timp, de simona sensual dar, ceea ce ştiu sigur e că, nu l-aş putea face să uite de băselu’, aşa că, o las moartă şi rămâne totul la nivel de coincidenţă.
Aşadar, sub aceste auspicii, mă gândesc deja cu mare drag la cei de acasă şi la perioada de linişte şi relaxare care urmează, vă doresc Sărbători Fericite şi sper să ne revedem cu bine şi cu stare optimă pentru zilele frumoase ce vor urma.
Mă opresc un pic din frenezia muncii şi, nu ştiu din ce motiv, îmi amintesc de Paris...poate pentru faptul că, în ultima zi pe care am petrecut-o acolo, cerul arăta ca cel de azi. A fost o zi însorită iar mai apoi cerul s-a încărcat de nori şi a plouat dar, era ziua în care mi-am propus sa vizitez Monmartre şi Sacre Coeur. Cartierul este fabulos, cu străduţe mici, pietruite, cafenele, case din piatră cu muşcate la ferestre, pieţe în care expun artişti-îţi fac şi portretul, mai fidel, mai (in)fidel, funcţie de starea transmisă sau receptată, funcţie de viziune, talent...- pe scurt, un univers boem, cald şi împregnat de o mireasmă unică.
Pentru început am vizitat basilica Sacre Coeur, situată pe o colină ce oferă o panoramă minunată asupra Parisului iar interiorul are o solemnitate impusă, fără a fi cerută. De fapt, orice biserică are solemnitatea ei dar aici este ceva în plus. Evident că, nu ai voie să fotografiezi, ca în orice altă biserică şi (aproape) orice muzeu dar...în alte locuri am mai încălcat interdicţia...aici, în momentul în care am păşit înăuntru mi s-ar fi părut o împietate să încerc a imortaliza ceva ce, oricum nu poate fi imortalizat...starea este unică şi mai presus de orice descriere. M-am simţit în altă lume, în alt spaţiu, în alt timp. Cu greu m-am smuls din acel univers dar, cu mare bucurie am pătruns în altul, la fel de minunat, acela al cartierului Monmartre şi am hoinărit, aşa, fără vreo ţintă anume, bucurându-mă doar, de întreaga frumuseţe ce mi se oferea şi de starea unică pe care sufletul meu o încerca.
A fost unul din momentele unice din viaţa mea, moment în care, parcă, mă redescopeream aşa cum ştiam că sunt, aşa cum ştiam că pot să mă bucur, aşa cum ştiam că pot vibra la tot ceea ce este frumos şi valoros.
Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru această minunată reântâlnire cu mine!
Povestea începe cu…”A fost odată…”… o prinţesă care a păşit într-o noapte, pe tărâm de vis, unde nu exista nici Timp, nici Spaţiu…exista doar Luna şi MUZICA sufletului său neântreg care a întâlnit acordul ce lipsea. Dintr-un astfel de Întreg nu putea rezulta decât Rapsodia Lunii…şi…un înger condamnat însă, la naştere, să părăsească basmul şi să se întoarcă într-un Timp vitreg şi într-un Spaţiu ostil…aţi ghicit: ambele populate de oameni. Singura călăuză i-a rămas MUZICA pentru care sufletul său era sălaş mult prea perfect…MUZICĂ în stare mult prea pură pentru a nu neutraliza imperfecţiunea terestră…Dar, aşa, ca în orice “lucrare” umană, a existat şi o omisiunea: tăierea cordonului ombilical …astfel că, fluidul astral şi-a continuat calea spre reântregire…Rapsodia se recompunea mereu, încăpăţânându-se să refacă Întregul ce a privit, odată, Luna în faţă. Şi reântregirea s-a produs…Rapsodia s-a cântat până la final…totul…sub pavăza Lunii care…râdea…
Pentru că nu îmi plac stările tricky, nici la mine, nici la altii...şi pentru că eu am azi o stare de spirit...lirică...adică frumoasă, benefică...vreau să devină şi contagioasă, anulând, dacă se poate, durerile de cap provocate de idioţenia din jur, de munca excesivă în contrapartidă cu frecatul mentei sau de orgoliile imbecile ale unora...sau de orice altceva...
Încerc să rămân cuminte pentru ca soarele să nu se mai supere şi să se ascundă iar, deoarece, numai gândul că ar ploua din nou iar cerul ar redeveni cenuşiu, mă înspăimântă de moarte.
Închid ochii...mă înfăşor în acorduri calde...şi le ofer cu drag şi celor dragi.
După lungi zbateri precum peştele pe uscat, a venit vremea să redevin spumă...a zilelor ce lipsesc, a zilei de azi si...poate...a celor ce vor urma....
Aşadar, mi-am făcut veacul printre aniversări, plimbări acasă şi reveniri la punctul de control (sau autocontrol…) deşi, pe alocuri,rutina e la ea acasă iar eu îi fac faţă din ce în ce mai greu...îi f...ac totuşi. E un traseu de imbecil, ăsta...casă - serviciu - casă...cu mici intermezzo-uri mişto...şi aici includ, întâlniri cu cei dragi de acasă, cu cei dragi de aici, cu cei dragi de oriunde ar fi ei...câteva filme mişto...câteva surprize frumoase...şi MUZICA.....ea e cea mai constantă şi deplină bucurie a mea.
Aici trebuie să mulţumesc Prinţesei pentru surpriza MINUNATĂ pe care mi-a făcut-o.
Hei, people, am album ORIGINAL Verita Saga !!!!!!!!!! Cu dedicaţie!!! Şi afiş , foarte preţios prin tot ceea ce conţine!!!...încă, neânrămat.
Mai departe...am parcurs o perioadă cu suişuri şicoborâşuri, cu mirări şi împăcări (cu mine însămi), cu bucurii şi tristeţi, cu tot ce înseamnă „a vieţui”, pentru fiecare dintre noi. Şi spun „vieţui” pentru că a TRĂI e cu totul altceva...ceva ce sper să redescopăr.
Oricum, un punct câştigat e acela că, amrevenit printre voi, voi cei ce vă mai aplecaţi, din când în când, asupra elucubraţiilor mele blogg-ăreşti.
Zilele ce-au trecut au o mare calitate şi anume aceea că au trecut repede...cu muncă multă dar bine făcută, cu chef puţin dar eficienţă maximă şi cu ploaie, multă, foarte multă ploaie...sunt foarte urâte zilele acestea negre, întunecate şi reci...parcă nici nu-ţi mai vine să deschizi ochii pe o asemenea vreme...aştepţi cu înfrigurare un pic de căldură, o mică, f. mică rază de soare care să mai străpungă, măcar din când în când, cenuşiul din jur...din tine...din tot. Dar acum e soare, e Cer Senin iar eu am şosete culoarea oului de raţă (sinonim cu alb, ca efect), în perfectă concordanţă cromatică cu pantalonii verzi, pantofii maro şi cămaşa aceeaşi culoare cu şosetele...dar...e soare şi asta anulează orice intrus alb într-o (im)perfectă stare de bine.
O altă noutate e aceea că vreau să mă mut....povară grea asta, credeţi-mă, că ştiu ce spun....am pierdut demult numărul mutărilor pe care le-am făcut în ultimii ani....e din ce în ce mai frustrant să îmi tot iau lucruşoarele în spinare şi să le caut alt ambient ...până nu demult, îmi plăcea să mă aflu în spaţii noi, pe care să le transform în „ale mele” dar acum nici măcar joaca asta nu îmi mai place. Dar, un alt eveniment vine să mă abată de la această preocupare şi anume acela al întâlnirii cu foştii mei colegi de liceu. Wow, nici nu mi-am dat seama că au trecut atâţia ani în care nu m-am mai gândit la ei decât sporadic.Oricum , toate momentele în care îi invoc sunt momente frumoase şi nostalgice (nostalgia unui timp în care nu aveam de ce să fac atâta analiză, psihanaliză, deoarece eram mult prea preocupată să trăiesc fiecare clipă, LA MAXIM).
Zilele trecute depănam amintiri din liceu dar abia acum am descoperit că nu a fost întâmplător. Am oscilat între a merge sau nu la întâlnirea cu ei dar, azi, FataCuOchiDeMătase m-a ajutat să mă decid : voi merge. Fie şi pentru un pic de altceva...că tot simţeam nevoia...şi dacă nu pot eu influenţa aplecarea mea înspre lucruri sau evenimente interesante iată că acestea vin de unde nici nu mă aştept : din acel TIMP UNIC şi FRUMOS, în care era doar soare, iubire şi ritm intens (în tot şi toate...chiar şi-n mine).
Aşadar : soare, amintiri şi...ritm...
...până data viitoare...
N-am mai stat demult de vorbă şi azi chiar am chef sa povestesc...să povestesc despre iubire...aşa m-am trezit azi, cu o mare sete de iubire, cu o mare sete de linişte, cu o mare sete de bunătate, cu o mare sete de lumină. Ei bine, cerul nu prea mi-a oferit lumină dar ştiu sigur că mi-a oferit iubire...aşa mă răsfaţă tot timpul când mi-e un pic mai greu...mă ţine în braţe (şi am aflat că, de asta, nu văd 2 urme pe nisipurile mişcătoare)...întotdeauna este acolo unde mă aştept să fie, întotdeauna este pregătit să mă întâmpine cu braţele deschise larg, întotdeauna îmi oferă multă, multă, nesfârşit de multă iubire. Şi face asta, fără să aştepte nimic în schimb...spre deosebire de mine care, ca orice muritor de rând, aştept să primesc răspuns la ceea ce ofer, aştept să mi se răspundă cu iubire, atunci când asta ofer, aştept să mi se răspundă cu sinceritate, atunci când sincere îmi sunt gândurile, faptele şi sentimentele, aştept să primesc, întotdeauna ceva în schimb....măcar puţină FRUMUSEŢE...BLÂNDEŢE...SINCERITATE. Wowww, ce mult aştept ?!
Schimb...ce aiurea sună...nu poate fi vorba de vreun schimb în toată afacerea asta.Nu! Aici ar trebui să fie vorba de A DĂRUI ŞI ATÂT (cerul m-a învăţat asta)! A dărui, fără să aştepţi ceva în schimb...a dărui pentru că aşa simţi, pentru că aşa eşti construit, pentru că NUMAI aşa te poţi simţi viu, pentru că numai aşa poţi să faci faţă unei realităţi urâte în care iubirea faţă de om, iubirea faţă de suflet, iubirea faţă de viaţă e total absentă.
E greu, dragii mei, să înveţi lecţia asta dar, atunci când "profesor" ţi-a fost (şi îţi este încă) CERUL, nu mai ai cum să susţii că nu ştii cum se face asta. Ba ştii, ştii al naibii de bine cum e să fii OM (IUBIT) dar, de cele mai multe ori, renunţi mult prea uşor la această calitate, preferând să fii (şi aici, chiar nu pot invoca nici plantele, nici animalele, nici măcar primatele...deoarece...ele sunt net superioare, de multe ori, în multe situaţii şi din multe puncte de vedere) de-o orizontalitate înspăimântătoare.
De ce să fii comun, când poţi fi TU?! De ce să fii banal când îţi e atât de "la îndemână" să fii sclipitor?! De ce să fii rău şi egoist când e atât de uşor să fii bun şi să dăruieşti necondiţionat?!
De ce? De ce? De ce? Întrebarea devine obsesivă şi rămâne (aproape mereu) fără răspuns. Poate pentru că, te-ai sătururat să fii mereu dezamăgit, să fii mereu "drumeţ în calea lupilor", să te simţi mereu "sfâşiat" interior, din simplul motiv că RĂMÂI TU! Nu e acesta răspunsul. Claaar. Nimic nu justifică renunţarea la tine.NIMIC !!!
E greu, e foarte greu să lupţi cu ceea ce nu vrei să devii...să lupţi pentru a rămâne cel ce dăruieşte necondiţionat, pentru că aşa vrea, pentru că aşa simte, pentru că aşa l-a învăţat CERUL că trebuie să fie pentru a nu anula ceea ce a primit.
Ori eu, am primit ENORM : am avut parte de oameni MINUNAŢI lângă mine, am avut parte de SUFLETE adevărate în micul meu univers sufletesc şi am avut parte de DRAGOSTE ADEVĂRATĂ...care, transcede LUMEA, LUMILE, POSIBILUL ŞI IMPOSIBILUL !!!
Şi pentru că am primit toate aceste DARURI (şi nu numai din acest motiv) mă simt pregătită să nu mai aştept nimic de la oameni...mă simt pregătită să dăruiesc necondiţionat...ma simt pregătită (pentru că aşa se "traduce" în limbajul mult prea comun) să IUBESC !!!
Mulţumesc CERULUI, mulţumesc CELUI ce nu mă lasă să fiu altceva decât EU, mulţumesc celor care fac imposibilul, posibil.
RĂMÂN eu, cu bune şi rele...lumini şi umbre...IUBESC eu, cu minus şi plus...TRĂIESC eu, în lumea celor ce sunt şi vor fi mereu!!!
De ceva timp, tot rătăcesc prin locuri din memorie…locuri din vis…locuri din mine…de lângă mine…sunt străzi…multe….unele înfundate, altele cu sens unic şi puţine, f. puţine cu dublu sens…mai sunt şi unele semne…oprire interzisă…staţionare interzisă…limită de viteză…drum cu denivelări…acces interzis. M-am tot plimbat, aşa, pe straduţele astea, m-am întâlnit cu oameni dragi şi mai puţin dragi, locuri frumoase şi altele pustii, momente unice, altele banale, clipe magice şi clipe irosite, sentimente uitate, altele regăsite…căutam ceva anume, fără a-l putea numi, fără a-l putea identifica…tot ce ştiu este că e în mine şi nu în afara mea. Evident că cea marcată cu Interzis este cea pe care nu vreau să intru dar TREBUIE.
Călătoria a fost (şi cred că este, încă) necesară pentru a găsi răspunsul la întrebarea chinuitoare “Ce se întâmplă, doctore ?”…pt. că se întămplă să nu mai fiu eu de o bucată de vreme şi asta nu ţine deloc de exterior…nimic din exterior nu putea determina această pierdere din vedere, această amorţire într-o stare nedefinită. Încerc tot felul de supterfugii pt. a diagnostica corect…tot ceea ce se întâmplă în jur nu face decât să se înscrie într-un obositor previzibil, deci, nu poate afecta…e-adevărat că au fost şi unele evenimente recente care nu au cum să fie încadrate în previzibil deoarece nu ţin de nimic uman...ţin de soartă, ţin de planul lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi dar nu acestea reprezintă cauza reală…acestea au intervenit doar ca o conjunctură total nefavorabilă şi împovărătoare, ATÂT. Au fost şi “conjuncturi” favorabile dar acestea nu au forţă suficientă pentru a susţine întreg balastul sau pentru a ajuta la deversarea lui.
Am apelat la supapele plăcute : cărţi, filme, prieteni, natură dar nu s-a schimbat nimic. Am constatat chiar, cu mare dezamăgire că, am momente în care nici să conduc nu îmi mai face plăcere (şi asta mă relaxa f. mult, până acum)…am fost într-un loc frumos, cu oameni dragi dar percepeam totul într-un mod mult prea superficial pentru a mă satisface. M-am bucurat de ei, m-am bucurat de muzică, m-am bucurat de soare, m-am bucurat de frumuseţea locurilor pe care le-am colindat dar…lipsea ceva. Nu aşa ştiu eu să mă bucur, nu aşa ştiu eu să percep toate aceste lucruri, nu. Categoric, NU!
Folosesc des, în ultima vreme, sintagma “mimez interes” pt. diverse lucruri şi chiar aşa este…doar mimez. De ce ? De ce să-mi fi dispărut interesul pentru tot ceea ce până acum îmi plăcea sau mă interesa? De ce mi se pare totul extrem de banal, de comun , de aliniat. Poate că eu am devenit mult prea banală, mult prea comună, mult prea aliniată turmei ?!
Sau…poate că…am obosit prea mult…am obosit să o tot iau de la capăt…să tot pornesc de la punctul zero. Să mă reconstruiesc de fiecare dată, fără a pierde esenţa. Că nici esenţa asta nu o fi incomensurabilă şi flexibilă, încât să mă tot ajute să o recompun fără a-i afecta valoarea. Cred că mă impart prea mult şi mă risipesc pe măsură. Da, cred că şi acest mod de a mă risipi, total aiurea, îmi face rău. Atunci când ofer, ofer fără măsură, total, nu ştiu să dozez... “să dozăm esenţa …” - zice Saga… şi înclin să-i dau dreptate.
Mă gândesc tototdată că, nici multele schimbări de “decor” din ultimii ani, nu sunt lipsite de efecte şi există aceste efecte dar nu de natură a produce asemenea “distrugeri”?!
Am văzut un film a lui Ingmar Bergman – "Scene dintr-o căsnicie" - poveste în care, doi soţi reuşesc să se descopere fiecare, abia după ce divorţează, după ce experimentează fiecare o altă relaţie deoarece această evadare din universul comun îi ajută să se descopere, de fapt, pe ei înşişi şi să îl vadă altfel pe celălalt. De fapt, cei doi, nu pot trăi nici împreună, nici despărţiţi…regăsindu-se şi părăsindu-se mereu. Există în film, un moment magic în care EA are revelaţia profunzimii sentimentului faţă de EL iar duioşia cu care îl priveşte este extraordinar surprinsă de către operator. Foarte frumos moment!
Filmul m-a ajutat să descopăr ceea ce îmi lipseşte în ultimul timp şi anume EMOŢIA.
Da, asta este ceea ce lipseşte…nu mai regăsesc acea emoţie care să mă facă să mă simt vie. Percep totul într-un mod mult prea pragmatic, doar în straturile superficiale, fără ca profunzimea emoţiei să se facă simţită. Ori, fără emoţie, vibraţie sufletească sunt doar o paiaţă mânuită de un păpuşar nepriceput.
…risipită printre vise...mă simt secată de gânduri, evenimente, oameni, ruginită de dorinţe neâmplinite, părăsită de propriul ecou…dar… în căutarea rezonanţei salvatoare…
Se pare că încerc din răsputeri, în ultima perioadă, să-mi probez imperfecţiunea, în raport cu nişte oameni perfecţi, într-o lume perfectă. Da, aşa sunt oamenii din jurul meu : perfecţi, simplu perfecţi, perfect compuşi, mai mult ca perfecţi. Ceea ce se pierde din vedere, după mintea mea – cum spune prietenul meu Chilian – este să fie un pic (măcar uneori) şi UMANI. A fi perfect ca şi construcţie fizică, mentală sau comportamentală nu este sinonim şi cu a fi perfect sufleteşte sau spiritual. Şi asta nu ţine de vreun echilibru, să fim bine înţeleşi, nu, ţine de o calitate ce poartă frumosul nume : BUNĂTATE…pe care o ai sau nu o ai. Aici chiar nu poţi interveni deloc, oricât ai fi de inteligent, raţional sau…silitor. Asta nu se învaţă, nu se dobândeşte, nu se cumpără…transpare însă, de obicei, în gesturi mărunte, aparent banale şi neânsemnate…şi...nu se vede, nu se aude ci se simte (ca-ntr-o Povesteadevărată). Păstrez imperfecţiunea mea (unanim blamată de cei ce sunt mai mult decât perfecţi) ca pe un dar nepreţuit, într-un univers finit dar cald şi acord perfecţiunii lor, beneficiul de a fi“nemuritoare şi rece” în universul ei…cel fără sfârşit.
Perfecţiunea Deplină , Adevărul Absolut şi FrumuseţeaEternă ţin exclusiv de Divin...dar...la Revelaţie se ajunge greu, cu efort şi dacă te califici.
Ostilă, Baba mea, din mai toate punctele de vedere (unele, nebănuite dar revelate...?...:-().
Dar, nu-i mare bai deoarece, azi, m-am gândit la lucruri frumoase, am văzut lucruri frumoase şi am ascultat muzică frumoasă...deci, FRUMOSUL este cel care a guvernat şi continuă să guverneze această zi iar nevoia de FRUMOS nu cred că va pieri niciodată. Sunt dependentă de FRUMOS şi, din acest motiv, caut să aduc şi să păstrez în viaţa mea, tot ceea ce este FRUMOS şi tot ceea aduce mângâiere sufletului meu.
De dimineaţă îmi populează creieraşul : un Poem a lui Nichita...o Primăvară a lui Boticelli şi o piesă a lui Sting.
Le aduc laolaltă, sfidând, astfel, Baba mea "înnegurată" :-).
"Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?..."
Plânsul norilor şi lipsa apetitului pentru îndeletniciri mai “măreţe”, m-au determinat zilele acestea să citesc diverse bloguri ca să văd şi eu ce preocupări mai sunt pe planetă.
Şi am luat, aşa, la întâmplare câteva iar pe unele chiar am găsit lucruri frumoase, interesante şi neştiute. Acestea aparţin unor persoane care nu au nici un fel de reţinere în a împărtăşi, simplu şi firesc, ceea ce au descoperit, ceea ce cunosc, ceea ce simt în raport cu oameni şi lucruri (fără a considera că sunt deţinătorii adevărului absolut sau ai cunoaşterii perfecte ). Altele, în schimb sunt prea “la mişto”, prea reci şi pragmatice (cum ar spune un Romantic cunoscut) şi fără teme de prea mare interes (pentru mine, cel puţin).
Unii scriu tot felul de platitudini, cum ar fi : ce au mâncat la micul dejun, la ce ora s-au trezit, ce bunăciuni mai sunt prin şcoală sau club, cât de super-eroi sunt ei, ş.a.m.d…sunt şi astea frânturi de viaţă, ce să zic…?!
Aici, în acest “univers” atât de…free, poţi scrie orice, tot ce-ţi trece prin minte şi poţi fi aşa cum eşti sau cum vrei să pari a fi. Este şi ăsta un exerciţiu bun deoarece atunci când vrei să fii altfel decât eşti, înseamnă că îţi conştientizezi deficienţele şi pentru că nu ai puterea de a le corija, le dai frâu liber pe blog…poate fi şi asta o metodă de epurare...de identificare a propriului Eu.
Cele care îmi plac mie însă, conţin relatări ale unor experienţe de viaţă minunate, întâlniri importante cu oameni, cărţi, filme, locuri...însoţite de muzică minunată şi de imagini superbe...îmi place foarte mult să ascult muzica ce însoţeşte diveresele postări deoarece aceasta împreună cu imaginile, pot reprezenta (şi reprezintă de f. multe ori) cheia ce nu poate fi lăsată la vedere...din teama de a „nu ucide taina”...
...Şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc...L.Blaga
Lady & Bird - Keren Ann & Bardi Johannson 10 La Ballade Of Lady And Bird
Greu verb, ăsta, A FI...A FI TU...e foarte greu să rămâi TU într-o lume de orbi, surzi şi limitaţi (nu doar ca inteligenţă, simţire ci, mai cu seamă ca, percepţie a ceea ce nu înţeleg cei mai mulţi din jurul tău...deşi...şi ca simţire sunt muuuult sub profunzimea ce o aştepţi şi o oferi, totodată)...nu de alta dar, tot ceea ce te defineşte pe tine, este interpretat total diferit iar ESENŢA este, mai mereu, anulată în favoarea unor aprecieri superficiale şi "mărunte"...şi astfel, ceea ce rămâne este să fii aşa cum te doresc ei : fals, superficial, adică...COMUN!
Şi dacă nu vrei să fii aşa...şi dacă vrei să fii TU, CU ORICE PREŢ ?! Preţul cred că e greu de plătit...pentru oricine...astfel că, tot ceea ce rămâne este să te aliniezi turmei şi să "fii de-a lor".
Vorbesc de "preţ ce trebuie plătit"...da, acesta se traduce simplu : dedublare...doar că, la un moment dat, ajungi să te întrebi cine eşti tu cel adevărat, cel care este obligat (cu tot ceea ce implică) să păstreze statutul de animal social, de individ comun sau cel care caută să RĂMÂNĂ sincer cu el şi cu cei din jur ?! Fără a prejudicia pe nimeni şi nimic în acest fel. Se pare că, e foarte greu să îmbini armonios ambele "posturi". Sinceritatea este mai mereu ignorată sau blamată, entuziasmul este mai mereu interpretat greşit iar profunzimii i se conferă toate valenţele patologicului. Ce rămâne ? Mai nimic, din punctul meu de vedere...nimic pozitiv, nimic profund, nimic valoros. Nimic din ceea ce ar trebui să facă diferenţa între bipezi şi patrupezi...între materie şi spirit...între suflet curat şi întuneric...între inimă curată, deschisă şi vid...
Sau...dacă nu eşti dispus (sau capabil) să faci exerciţiul dedublării, varianta B e şi mai nesatisfăcătoare : izolare, însingurare...MOARTE! Da, în opinia mea, asta echivalează cu moartea spiritului, cu atrofierea tuturor componentelor "vii" ale unui om...pentru că, atunci când componentele esenţiale (suflet, inimă, spirit) mor, nu mai rămâne NIMIC! Nimic...nici o punte de legătură cu nimeni şi nimic. Cât de departe trebuie să fii împins pentru a ajunge la asemenea opţiuni ?!
Nu-mi doresc să aflu asta NICIODATĂ!!! Din acest motiv...ratez toate "ocaziile" ce îmi sunt oferite...deliberat, le ratez, le ignor şi...merg mai departe aşa cum prefer eu să mă simt "construită" şi să mă "construiesc"...iar cei care nu înţeleg asta, n-au decât să rămână exemplari componenţi ai "turmei" şi veşnic absenţi ai "universului" meu...interior şi exterior!
"Pluralia tantum sau prostia ca instinct de conservare -pamflet-
Nu râdeţi, că vă dor operaţiile! Evoluţia biologică spre libelulă s-a făcut cu o cantitate de energie egală cu întoarcerea de pe o parte pe alta a trândavului încovrigat pe rogojină. Prostia nu-i defel un hobby diurn. Capetele de lemn se întreţin greu, cu lac şi spray-uri preparate. Nisiparniţa din creieri nu poate fi combătută, clismele lirice prinzând bine numai celor care, interesaţi de tratament, deschid gura. În capul unora e o noapte grea, ca-n conservă, mulţi români citadini fiind dispuşi să se asocieze la dispariţia bibliotecilor municipale. Că lumea nu s-a luat niciodată după Socrate ţine de o evidenţă istorică palpabilă. Gâştele n-au făcut niciodată stol, ci cârd. Într-un asemenea decor, era şi firească apariţia în manualele de dialectică a ideii de gloată, fardată pretenţios sub numele de „mase” .
Gloata este o coadă la ouă, gloata este o mulţime care aplaudă supus. Starea de gloată este prima tresărire a verbului a fi. Datorită avantajelor pe care le prezintă, starea de gloată a fost cea în care omenirea s-a conservat cel mai bine. Gloata doarme adânc şi tot timpul; doar la un secol se trezeşte puţin, merge la toaletă şi răstoarnă dint-un fâs regi, guverne şi planuri mondiale. Disputa perenă dintre pumn şi diplomaţie, dintre anarhie şi democraţie, dintre instinct şi raţiune, s-a soldat, de cele mai multe ori, cu victoria gregarităţii. O lege nescrisă, dar demonstrată fizic, spune că unde-s doi, puterea creşte, duşmanul nemaiavând şansa de a spori. Ironia sorţii face însă ca duşmanii gloatei să fie adulaţi postmortem şi să fie predaţi la şcoală. Profeţi, învăţaţi, eroi, înnoitori, oameni cu capul mare, dar nu pătrat, toţi încăpăţânaţii înverşunaţi în lupta cu prostia, s-au ales ori cu pietre-n cap, ori cu foc sub tălpi.
Numai umoriştii şi vizionarii conving mulţimile. Pe clovn regele-l sărută, pe proroc îl leagă şi-l aruncă-n puţ. De ce această tactică? Pentru că prorocul nu poate face pe prostul. La palat prostia e criteriu de selecţie, regie de supravieţuire, viclenie de căpătuire. Feriţi raza de acţiune a macaralei, braţul regelui e orb, stăpânul stă-n jilţ şi judecă prost, după dreptate! Un singur lucru îl face bine: aprovizionarea uliţelor cu franzele şi taraf domnesc. Gloata vrea pâinea înaintea circului, gloata gândeşte digestiv. Evangheliile consemnează la un moment dat un Iisus fugărit în jurul Mării Galileii de gloatele care nu puteau vedea în El decât un car ambulant plin cu pâine şi cu peşti. O constantă psihologică tipic estică, deci şi românească, spune că dacă ai ce pune pe masă e bine. Mereu flămând, valahul şi-a imaginat un rai eminamente culinar. A avea ca bucurie a proprietăţii şi ca garantare a eului. A avea ca verb vedetă. Gloata, la solstiţiul cogitaţiunii ei peltice, calculează că e de preferat o dictatură sătulă unei democraţii rahitice. Filosofia trece printr-un stomac sătul? Noi credeam în supleţea creierului pe burta goală, dar dacă majoritatea pricepe altfel, înseamnă că noi greşim.
Părerile gloatei au fost întotdeauna prejudecăţi sacrosancte, toate în răspărul oricărei logici. Gloata a legalizat superstiţia, tot ea a încurajat prostia organizată, utopia şi ieşirea spre incendiu. Totodată, gloata şi-a apărat cu furie propriile bârfe, ambientale de altfel, propunându-le ca realităţi. Minoritatea de opinie a fost nu numai descurajată, ci şi hăituită, anihilată şi ţintuită de urechi în piaţa mare. Gloata are o conştiinţă microbiologic pură, ea uită ce o deranjează şi se face că nu şi-a hulit reformatorii cât au fost în viaţă. Cinismul gloatei la estici este că aceasta îşi realege cu drag călăul, iar acesta o mai decapitează o dată, de dragul ei masochist.
Ca instinct de conservare, prostia funcţionează după aceleaşi reguli ca ale băutorului care se ridică de la chef pentru a se duce la culcare. Prostia este o cenzură veselă şi absolută, venită de nicăieri şi de pretutindeni, de la prostie neputând scăpa cu pile. Prostia provoacă fericirea mulţumirii de sine. N-ar fi deloc o paralelă flagrantă asemănarea prostiei cu starea celui se lasă lăudat, linguşit, lins pe picioare. Există o sumedenie de feluri de prostie. Un exemplu de prostie publică ar fi optimizarea matinală a populaţiei prin horoscop. Sau obişnuinţa zvonului, care la noi bate din start reclama organizată. Prostie este şi atunci când pierzi timpul aşteptând timpul tău. Prostia erudită este atunci când titlurile îţi premerg numelui, iar tu chiar ţii să fie-aşa. Prostia rămâne o forţă a naturii, ca apa, aerul sau focul. Cu imensa motricitate a prostiei nu te poţi pune, căci te mătură ca pe un fir de praf. Prostia n-a emanat nimic bun, ci numai a încetinit lucrurile de la ţinta lor finală. De altfel, istoria umanităţii nu este altceva decât istoria naturală a prostiei punctată din când în când de faptele mari ale deştepţilor. Totuşi, şi prostia îşi are hazardul ei: din prostie s-au nimerit multe lucruri care s-au dovedit bune. Este singura scuză a prostiei: de a o trăi pentru a fi deştept a doua oară."
***
Octavian Dărmănescu - “Convertirea prin literatura”
Nu ştiu exact ce vreau să transpun în cuvinte, tot ceea ce ştiu este că simt nevoia...cuvintelor...ele m-au ajutat întotdeauna...ce efemer sprijin ?! În completare, vine doar Muzica şi Dumnezeu...da, aceştia sunt parteneri permanenţi...şi Eu...halal partener, care se dă bătut atât de uşor...nu-mi place deloc să constat că, sunt atât de slabă...de fapt, ştiam că, niciodată, când e vorba de oamenii care îmi sunt apropiaţi, nu pot gestiona corect şi eficient, momentele de criză...întotdeauna am impresia că nu fac suficient, că nu fac ceea ce trebuie, că nu sunt atât de puternică (pe cât mi-aş dori să fiu şi pe cât şi-ar dori ei să fiu, deşi nu cunosc nici a mia parte din zbuciumul meu sufletesc...şi asta, nu pt.că aş fi o persoană ascunsă, ci pt. că, niciodată, nu i-am lăsat să vadă că mi-e cumplit de greu...întodeauna eu eram cea pe care se puteau baza cu orice problemă aveau, chiar dacă uneori, părea, de nerezolvat...sau...varianta B este aceea că, rezolv problema, într-un mod mai mult decât satisfăcător pentru toţi cei din jur doar că...pentru mine...rămâne neputinţa acelor clipe în care nu vedeam nici urmă de soare şi bâjbâiam într-un întuneric, aparent, fără scăpare)...nu e vorba că nu găsesc soluţii, NU, doar că, efortul este infinit superior şi uneori clachez în forul meu interior, atât de flagrant, încât trebuie să mă reconstruiesc de fiecare dată şi asta îmi diminuează considerabil resursele.
...vorbind de resurse...ele există, spre surprinderea (chiar şi a) mea, doar că, sunt obligată (prin nu ştiu ce resort mental) să cuprind o arie mult prea mare de îndatoriri...şi, pentru că, sunt un om responsabil, în orice şi oricând, operez cu o ordine a priorităţilor care mă împovărează f. tare....azi, de ex., raţiunea m-a determinat să apreciez că, în ciuda nevoii interioare de a fi, cât mai curând posibil, lângă mama, sunt obligată să îmi respect îndatoririle de serviciu şi asta fac, doar că, amărâtul ăsta de suflet este complet răvăşit!
...ştiu că pot...pot mult...şi fac totul în parametri aşteptaţi, numai că, mă simt foarte decompensată în forul meu interior...şi asta...lasă sechele pe care, nicicând, nu le voi mai putea atenua...
...poate, de asta, Dumnezeu, îmi scoate în cale, de fiecare dată, oameni care reuşesc (într-un mod surprinzător şi pt. mine) să mai atenueze sentimentul de neputinţă...ştiu că, nimic nu este întâmplător şi că, viaţa te compensează ÎNTOTDEAUNA, doar că, surprinderea e mereu aceeaşi...şi aşa...mă recompun şi caut supape de supravieţuire şi de gestionare corectă a neputinţei...şi reuşesc...uite că reuşesc şi de data asta...mă întreb : câte dăţi vor mai exista ?!Probabil atâtea, câţi oameni dragi am în jurul meu (şi în suflet)...???...
Dar...dacă, preţul ce trebuie plătit este să ai oameni dragi în suflet, atunci, mi-ar trebui multe vieţi ca să îl pot plăti deoarece eu am mulţi (în accepţiunea- chiar şi a- majorităţii celor ce nu ştiu ce înseamnă mângâierea unui suflet drag)...mulţi...dragi...valoroşi !!!
Şi...pt. ei, nu am voie să mă las înfrântă de nimic din ceea ce viaţa pământeană îmi rezervă.
Dreapta măsură a ceea ce suntem este oricum în altă parte, nu aici pe pământ, astfel încât, măsura lumii, nu mă mai interesează de foarte mult timp.
Pentru dreapta măsură, voi fi aşa cum vreau să fiu şi cum sufletul meu înţelege să vibreze !!!
...am disputat asta de dimineaţă...şi caut încă răspunsul...
Simptomele în ceea ce mă priveşte, conduc spre diagnostic de certitidine. Ce m-ar putea deosebi de oamenii inteligenţi? Ohhhh, multe, dar azi deosebirea a făcut-o ieşirea din incinta ce îmi leagănă visele, pe geam, nu pe uşă, aşa cum poate aţi fi crezut.
Pe scurt: ieri, după lupte seculare ce au durat 2 săptămâni, mi s-a montat finaly, preaimportantul router dar, pt. că absenţa sculei de găurit nu a permis trecerea cablului prin rama uşii, mi s-a recomandat fie să nu închid uşa, fie să scot cablul pe hol şi să-l tot plimb aşa...Şi părea c-am priceput doar că, impulsivitatea, ce nu adoarme nici măcar după apusul soarelui, m-a determinat aseară să mă lupt cu uşa şi s-o şi înving (că nu-mi plac înfrângerile de nici un fel)...totul părea ok...noapte albastră, vise frumoase, bucuria revederii tavanului în zori şi a imposibilităţii deschiderii uşii...la început am crezut că manevra mea era greşită şi că am confundat clanţa de la uşă cu cremonul de le geam dar nu era aşa...clanţa se afla inertă în mânuţa mea şi ba să mai dea semne că ar fi vie...stătea aşa vlăguită şi tristă, supărată pe vertebrata care a bruscat-o de cu seară şi decisă să o înveţe minte…nohhh, acu-i acu’, nu de alta dar, la ora 9 a.m. aveam întâlnire la birou....creieraşul a început să funcţioneze...”o sun pe colocatară”...”forţez” în continuare dar, deodată se produce revelaţia : locuiesc la casă, la parter, distanţa geam – trotuar nu e f mare, motiv pt. care, aşa în pijămăluţă cum mă găseam, hoppa pe geam (Csobi Cseh mic copil iar Mărgelatu mai are de învăţat) şi mă înfinţez la colocatară în cameră, ciripind veselă cum că încerc să fac ziua mai antrenantă şi am ales, ca mod de evacuare a incintei personale, escaladarea geamului nu ieşitul pe uşă... evident, la vederea feţei mele singura reacţie posibilă din partea ei putea fi hohotul de râs, care a antrenat hohotul meu de râs, dimineaţa fiind, cu alte cuvinte...salvată.
...a urmat primenirea de dimineaţă...intrarea în cameră pt. a pune nişte cârpe pe mine (tot pe geam, evident) şi pe când mă pregăteam să urmez acelaşi traseu de ieşire, surprise, uşa se deschide şi un domn mustăcios cere permisiunea să intre în cameră (zâmbind evident pe sub podoaba menţionată)...era şoferul colocatarei care s-a oferit să dea şi gaura în prag şi să şi negocieze împăcarea dintre mine şi clanţă..dar, n-am mai aşteptat deznodământul deoarece ziua impune un ritm mai alert şi...noi surprize....
...e-a naibii de frumoasă şi colorată viaţa asta a mea !!!
Azi am ieşit la o scurtă plimbare cu FataCuOchiDeMătase şi eram cam absentă la Stradă...asta înseamnă că atenţia îmi era concentrată EXCLUSIV la conversaţia cu ea şi la gândurile mele, fără a observa fauna din jur, interesantă, de altfel...doar că, aşa cum îi spuneam şi ei, de o vreme (lungă) m-am setat să nu mai văd nimic din ce compune urâtul cotidian şi asta chiar daca, nu există, neapărat, FRUMOS, în compensare imediată...surprinderea din ochii ei a primit drept răspuns faptul că, metoda, reprezintă doar un mod de a mă proteja de ceea ce m-a ucis, puţin câte puţin, ani în şir...sufeream atunci când cineva arunca o hârtie pe jos, când spaţiul public era considerat latrină, când concetăţenii mei preferau să-şi marcheze teritoriul într-un mod care ar face să roşească până şi primatele...preferând să compun peisajul cotidian doar din lucruri frumoase şi oameni senini...
În replică, mi-a spus că ea are curiozitatea de a descoperi lumea din jur, cu tot ce înseamnă asta, lucru care m-a determinat să o iubesc şi mai mult deoarece înţelegeam perfect ceea ce spune...ani mulţi am făcut acest exerciţiu de admiraţie...şi...am învăţat multe...am cunoscut multe valenţe ale Umanului...am descoperit Urât şi Frumos în stare pură...dar, anii au decantat şi Sufletul a ales : a ales să se recompună doar din Bine şi Frumos...şi nu e formă de laşitate, Nu...nu e nici blazare...e doar mod de a trăi în concordanţă cu ceea ce sunt eu în straturile cele mai profunde !!!
Nu ştiu prea bine dacă iubesc oamenii dar ştiu sigur că Iubesc sufletul uman, cu lumini şi umbre, doar că, în orice (şi oricine) întâlnesc, prefer să văd componenta binelui şi a frumosului.
Aşa voi merge înspre...tot ceea ce mai urmează!!! Asta se cheamă, în accepţiunea mea, Asumare Conştientă !!!...mă compune, recompune şi defineşte !!! Iar dacă asta se numeşte (în vreun limbaj ce nu mi-e accesibil)...alegere greşită, nu-mi rămâne decât să mi-o asum pe de-a-ntregul...iubind FRUMOSUL şi BINELE !!! INFINIT !!!
