Conjugarea lui "a fi"...una dintre ele...

Greu verb, ăsta, A FI...A FI TU...e foarte greu să rămâi TU într-o lume de orbi, surzi şi limitaţi (nu doar ca inteligenţă, simţire ci, mai cu seamă ca, percepţie a ceea ce nu înţeleg cei mai mulţi din jurul tău...deşi...şi ca simţire sunt muuuult sub profunzimea ce o aştepţi şi o oferi, totodată)...nu de alta dar, tot ceea ce te defineşte pe tine, este interpretat total diferit iar ESENŢA este, mai mereu, anulată în favoarea unor aprecieri superficiale şi "mărunte"...şi astfel, ceea ce rămâne este să fii aşa cum te doresc ei : fals, superficial, adică...COMUN!

Şi dacă nu vrei să fii aşa...şi dacă vrei să fii TU, CU ORICE PREŢ ?! Preţul cred că e greu de plătit...pentru oricine...astfel că, tot ceea ce rămâne este să te aliniezi turmei şi să "fii de-a lor".

Vorbesc de "preţ ce trebuie plătit"...da, acesta se traduce simplu : dedublare...doar că, la un moment dat, ajungi să te întrebi cine eşti tu cel adevărat, cel care este obligat (cu tot ceea ce implică) să păstreze statutul de animal social, de individ comun sau cel care caută să RĂMÂNĂ sincer cu el şi cu cei din jur ?! Fără a prejudicia pe nimeni şi nimic în acest fel. Se pare că, e foarte greu să îmbini armonios ambele "posturi". Sinceritatea este mai mereu ignorată sau blamată, entuziasmul este mai mereu interpretat greşit iar profunzimii i se conferă toate valenţele patologicului. Ce rămâne ? Mai nimic, din punctul meu de vedere...nimic pozitiv, nimic profund, nimic valoros. Nimic din ceea ce ar trebui să facă diferenţa între bipezi şi patrupezi...între materie şi spirit...între suflet curat şi întuneric...între inimă curată, deschisă şi vid...

Sau...dacă nu eşti dispus (sau capabil) să faci exerciţiul dedublării, varianta B e şi mai nesatisfăcătoare : izolare, însingurare...MOARTE! Da, în opinia mea, asta echivalează cu moartea spiritului, cu atrofierea tuturor componentelor "vii" ale unui om...pentru că, atunci când componentele esenţiale (suflet, inimă, spirit) mor, nu mai rămâne NIMIC! Nimic...nici o punte de legătură cu nimeni şi nimic. Cât de departe trebuie să fii împins pentru a ajunge la asemenea opţiuni ?!

Nu-mi doresc să aflu asta NICIODATĂ!!!
Din acest motiv...ratez toate "ocaziile" ce îmi sunt oferite...deliberat, le ratez, le ignor şi...merg mai departe aşa cum prefer eu să mă simt "construită" şi să mă "construiesc"...iar cei care nu înţeleg asta, n-au decât să rămână exemplari componenţi ai "turmei" şi veşnic absenţi ai "universului" meu...interior şi exterior!

Father and daughter

Father and Daughter 

Prostia ca instinct de conservare

"Pluralia tantum sau prostia ca instinct de conservare
-pamflet-

Nu râdeţi, că vă dor operaţiile! Evoluţia biologică spre libelulă s-a făcut cu o cantitate de energie egală cu întoarcerea de pe o parte pe alta a trândavului încovrigat pe rogojină. Prostia nu-i defel un hobby diurn. Capetele de lemn se întreţin greu, cu lac şi spray-uri preparate. Nisiparniţa din creieri nu poate fi combătută, clismele lirice prinzând bine numai celor care, interesaţi de tratament, deschid gura. În capul unora e o noapte grea, ca-n conservă, mulţi români citadini fiind dispuşi să se asocieze la dispariţia bibliotecilor municipale. Că lumea nu s-a luat niciodată după Socrate ţine de o evidenţă istorică palpabilă. Gâştele n-au făcut niciodată stol, ci cârd. Într-un asemenea decor, era şi firească apariţia în manualele de dialectică a ideii de gloată, fardată pretenţios sub numele de „mase” .

Gloata este o coadă la ouă, gloata este o mulţime care aplaudă supus. Starea de gloată este prima tresărire a verbului a fi. Datorită avantajelor pe care le prezintă, starea de gloată a fost cea în care omenirea s-a conservat cel mai bine. Gloata doarme adânc şi tot timpul; doar la un secol se trezeşte puţin, merge la toaletă şi răstoarnă dint-un fâs regi, guverne şi planuri mondiale. Disputa perenă dintre pumn şi diplomaţie, dintre anarhie şi democraţie, dintre instinct şi raţiune, s-a soldat, de cele mai multe ori, cu victoria gregarităţii. O lege nescrisă, dar demonstrată fizic, spune că unde-s doi, puterea creşte, duşmanul nemaiavând şansa de a spori. Ironia sorţii face însă ca duşmanii gloatei să fie adulaţi postmortem şi să fie predaţi la şcoală. Profeţi, învăţaţi, eroi, înnoitori, oameni cu capul mare, dar nu pătrat, toţi încăpăţânaţii înverşunaţi în lupta cu prostia, s-au ales ori cu pietre-n cap, ori cu foc sub tălpi.

Numai umoriştii şi vizionarii conving mulţimile. Pe clovn regele-l sărută, pe proroc îl leagă şi-l aruncă-n puţ. De ce această tactică? Pentru că prorocul nu poate face pe prostul. La palat prostia e criteriu de selecţie, regie de supravieţuire, viclenie de căpătuire. Feriţi raza de acţiune a macaralei, braţul regelui e orb, stăpânul stă-n jilţ şi judecă prost, după dreptate! Un singur lucru îl face bine: aprovizionarea uliţelor cu franzele şi taraf domnesc. Gloata vrea pâinea înaintea circului, gloata gândeşte digestiv. Evangheliile consemnează la un moment dat un Iisus fugărit în jurul Mării Galileii de gloatele care nu puteau vedea în El decât un car ambulant plin cu pâine şi cu peşti. O constantă psihologică tipic estică, deci şi românească, spune că dacă ai ce pune pe masă e bine. Mereu flămând, valahul şi-a imaginat un rai eminamente culinar. A avea ca bucurie a proprietăţii şi ca garantare a eului. A avea ca verb vedetă. Gloata, la solstiţiul cogitaţiunii ei peltice, calculează că e de preferat o dictatură sătulă unei democraţii rahitice. Filosofia trece printr-un stomac sătul? Noi credeam în supleţea creierului pe burta goală, dar dacă majoritatea pricepe altfel, înseamnă că noi greşim.

Părerile gloatei au fost întotdeauna prejudecăţi sacrosancte, toate în răspărul oricărei logici. Gloata a legalizat superstiţia, tot ea a încurajat prostia organizată, utopia şi ieşirea spre incendiu. Totodată, gloata şi-a apărat cu furie propriile bârfe, ambientale de altfel, propunându-le ca realităţi. Minoritatea de opinie a fost nu numai descurajată, ci şi hăituită, anihilată şi ţintuită de urechi în piaţa mare. Gloata are o conştiinţă microbiologic pură, ea uită ce o deranjează şi se face că nu şi-a hulit reformatorii cât au fost în viaţă. Cinismul gloatei la estici este că aceasta îşi realege cu drag călăul, iar acesta o mai decapitează o dată, de dragul ei masochist.

Ca instinct de conservare, prostia funcţionează după aceleaşi reguli ca ale băutorului care se ridică de la chef pentru a se duce la culcare. Prostia este o cenzură veselă şi absolută, venită de nicăieri şi de pretutindeni, de la prostie neputând scăpa cu pile. Prostia provoacă fericirea mulţumirii de sine. N-ar fi deloc o paralelă flagrantă asemănarea prostiei cu starea celui se lasă lăudat, linguşit, lins pe picioare. Există o sumedenie de feluri de prostie. Un exemplu de prostie publică ar fi optimizarea matinală a populaţiei prin horoscop. Sau obişnuinţa zvonului, care la noi bate din start reclama organizată. Prostie este şi atunci când pierzi timpul aşteptând timpul tău. Prostia erudită este atunci când titlurile îţi premerg numelui, iar tu chiar ţii să fie-aşa. Prostia rămâne o forţă a naturii, ca apa, aerul sau focul. Cu imensa motricitate a prostiei nu te poţi pune, căci te mătură ca pe un fir de praf. Prostia n-a emanat nimic bun, ci numai a încetinit lucrurile de la ţinta lor finală. De altfel, istoria umanităţii nu este altceva decât istoria naturală a prostiei punctată din când în când de faptele mari ale deştepţilor. Totuşi, şi prostia îşi are hazardul ei: din prostie s-au nimerit multe lucruri care s-au dovedit bune.
Este singura scuză a prostiei: de a o trăi pentru a fi deştept a doua oară."

***

Octavian Dărmănescu - “Convertirea prin literatura”

Poveste de iubire

Kiss - Because I'm a Girl

Dreapta măsură

Nu ştiu exact ce vreau să transpun în cuvinte, tot ceea ce ştiu este că simt nevoia...cuvintelor...ele m-au ajutat întotdeauna...ce efemer sprijin ?! În completare, vine doar Muzica şi Dumnezeu...da, aceştia sunt parteneri permanenţi...şi Eu...halal partener, care se dă bătut atât de uşor...nu-mi place deloc să constat că, sunt atât de slabă...de fapt, ştiam că, niciodată, când e vorba de oamenii care îmi sunt apropiaţi, nu pot gestiona corect şi eficient, momentele de criză...întotdeauna am impresia că nu fac suficient, că nu fac ceea ce trebuie, că nu sunt atât de puternică (pe cât mi-aş dori să fiu şi pe cât şi-ar dori ei să fiu, deşi nu cunosc nici a mia parte din zbuciumul meu sufletesc...şi asta, nu pt.că aş fi o persoană ascunsă, ci pt. că, niciodată, nu i-am lăsat să vadă că mi-e cumplit de greu...întodeauna eu eram cea pe care se puteau baza cu orice problemă aveau, chiar dacă uneori, părea, de nerezolvat...sau...varianta B este aceea că, rezolv problema, într-un mod mai mult decât satisfăcător pentru toţi cei din jur doar că...pentru mine...rămâne neputinţa acelor clipe în care nu vedeam nici urmă de soare şi bâjbâiam într-un întuneric, aparent, fără scăpare)...nu e vorba că nu găsesc soluţii, NU, doar că, efortul este infinit superior şi uneori clachez în forul meu interior, atât de flagrant, încât trebuie să mă reconstruiesc de fiecare dată şi asta îmi diminuează considerabil resursele.

...vorbind de resurse...ele există, spre surprinderea (chiar şi a) mea, doar că, sunt obligată (prin nu ştiu ce resort mental) să cuprind o arie mult prea mare de îndatoriri...şi, pentru că, sunt un om responsabil, în orice şi oricând, operez cu o ordine a priorităţilor care mă împovărează f. tare....azi, de ex., raţiunea m-a determinat să apreciez că, în ciuda nevoii interioare de a fi, cât mai curând posibil, lângă mama, sunt obligată să îmi respect îndatoririle de serviciu şi asta fac, doar că, amărâtul ăsta de suflet este complet răvăşit!

...ştiu că pot...pot mult...şi fac totul în parametri aşteptaţi, numai că, mă simt foarte decompensată în forul meu interior...şi asta...lasă sechele pe care, nicicând, nu le voi mai putea atenua...

...poate, de asta, Dumnezeu, îmi scoate în cale, de fiecare dată, oameni care reuşesc (într-un mod surprinzător şi pt. mine) să mai atenueze sentimentul de neputinţă...ştiu că, nimic nu este întâmplător şi că, viaţa te compensează ÎNTOTDEAUNA, doar că, surprinderea e mereu aceeaşi...şi aşa...mă recompun şi caut supape de supravieţuire şi de gestionare corectă a neputinţei...şi reuşesc...uite că reuşesc şi de data asta...mă întreb : câte dăţi vor mai exista ?!Probabil atâtea, câţi oameni dragi am în jurul meu (şi în suflet)...???...
Dar...dacă, preţul ce trebuie plătit este să ai oameni dragi în suflet, atunci, mi-ar trebui multe vieţi ca să îl pot plăti deoarece eu am mulţi (în accepţiunea- chiar şi a- majorităţii celor ce nu ştiu ce înseamnă mângâierea unui suflet drag)...mulţi...dragi...valoroşi !!!
Şi...pt. ei, nu am voie să mă las înfrântă de nimic din ceea ce viaţa pământeană îmi rezervă.

Dreapta măsură a ceea ce suntem este oricum în altă parte, nu aici pe pământ, astfel încât, măsura lumii, nu mă mai interesează de foarte mult timp.

Pentru dreapta măsură, voi fi aşa cum vreau să fiu şi cum sufletul meu înţelege să vibreze !!!


Kenny G -Shadow of Your Smile

Prostia se tratează, nu ?

...am disputat asta de dimineaţă...şi caut încă răspunsul...

Simptomele în ceea ce mă priveşte, conduc spre diagnostic de certitidine. Ce m-ar putea deosebi de oamenii inteligenţi? Ohhhh, multe, dar azi deosebirea a făcut-o ieşirea din incinta ce îmi leagănă visele, pe geam, nu pe uşă, aşa cum poate aţi fi crezut.
Pe scurt: ieri, după lupte seculare ce au durat 2 săptămâni, mi s-a montat finaly, preaimportantul router dar, pt. că absenţa sculei de găurit nu a permis trecerea cablului prin rama uşii, mi s-a recomandat fie să nu închid uşa, fie să scot cablul pe hol şi să-l tot plimb aşa...Şi părea c-am priceput doar că, impulsivitatea, ce nu adoarme nici măcar după apusul soarelui, m-a determinat aseară să mă lupt cu uşa şi s-o şi înving (că nu-mi plac înfrângerile de nici un fel)...totul părea ok...noapte albastră, vise frumoase, bucuria revederii tavanului în zori şi a imposibilităţii deschiderii uşii...la început am crezut că manevra mea era greşită şi că am confundat clanţa de la uşă cu cremonul de le geam dar nu era aşa...clanţa se afla inertă în mânuţa mea şi ba să mai dea semne că ar fi vie...stătea aşa vlăguită şi tristă, supărată pe vertebrata care a bruscat-o de cu seară şi decisă să o înveţe minte…nohhh, acu-i acu’, nu de alta dar, la ora 9 a.m. aveam întâlnire la birou....creieraşul a început să funcţioneze...”o sun pe colocatară”...”forţez” în continuare dar, deodată se produce revelaţia : locuiesc la casă, la parter, distanţa geam – trotuar nu e f mare, motiv pt. care, aşa în pijămăluţă cum mă găseam, hoppa pe geam (Csobi Cseh mic copil iar Mărgelatu mai are de învăţat) şi mă înfinţez la colocatară în cameră, ciripind veselă cum că încerc să fac ziua mai antrenantă şi am ales, ca mod de evacuare a incintei personale, escaladarea geamului nu ieşitul pe uşă... evident, la vederea feţei mele singura reacţie posibilă din partea ei putea fi hohotul de râs, care a antrenat hohotul meu de râs, dimineaţa fiind, cu alte cuvinte...salvată. 

...a urmat primenirea de dimineaţă...intrarea în cameră pt. a pune nişte cârpe pe mine (tot pe geam, evident) şi pe când mă pregăteam să urmez acelaşi traseu de ieşire, surprise, uşa se deschide şi un domn mustăcios cere permisiunea să intre în cameră (zâmbind evident pe sub podoaba menţionată)...era şoferul colocatarei care s-a oferit să dea şi gaura în prag şi să şi negocieze împăcarea dintre mine şi clanţă..dar, n-am mai aşteptat deznodământul deoarece ziua impune un ritm mai alert şi...noi surprize....

...e-a naibii de frumoasă şi colorată viaţa asta a mea !!!

rock - alice cooper - hey stoopid

Frumosul şi urâtul cotidian

Azi am ieşit la o scurtă plimbare cu FataCuOchiDeMătase şi eram cam absentă la Stradă...asta înseamnă că atenţia îmi era concentrată EXCLUSIV la conversaţia cu ea şi la gândurile mele, fără a observa fauna din jur, interesantă, de altfel...doar că, aşa cum îi spuneam şi ei, de o vreme (lungă) m-am setat să nu mai văd nimic din ce compune urâtul cotidian şi asta chiar daca, nu există, neapărat, FRUMOS, în compensare imediată...surprinderea din ochii ei a primit drept răspuns faptul că, metoda, reprezintă doar un mod de a mă proteja de ceea ce m-a ucis, puţin câte puţin, ani în şir...sufeream atunci când cineva arunca o hârtie pe jos, când spaţiul public era considerat latrină, când concetăţenii mei preferau să-şi marcheze teritoriul într-un mod care ar face să roşească până şi primatele...preferând să compun peisajul cotidian doar din lucruri frumoase şi oameni senini...

În replică, mi-a spus că ea are curiozitatea de a descoperi lumea din jur, cu tot ce înseamnă asta, lucru care m-a determinat să o iubesc şi mai mult deoarece înţelegeam perfect ceea ce spune...ani mulţi am făcut acest exerciţiu de admiraţie...şi...am învăţat multe...am cunoscut multe valenţe ale Umanului...am descoperit Urât şi Frumos în stare pură...dar, anii au decantat şi Sufletul a ales : a ales să se recompună doar din Bine şi Frumos...şi nu e formă de laşitate, Nu...nu e nici blazare...e doar mod de a trăi în concordanţă cu ceea ce sunt eu în straturile cele mai profunde !!!

Nu ştiu prea bine dacă iubesc oamenii dar ştiu sigur că Iubesc sufletul uman, cu lumini şi umbre, doar că, în orice (şi oricine) întâlnesc, prefer să văd componenta binelui şi a frumosului.
Aşa voi merge înspre...tot ceea ce mai urmează!!! Asta se cheamă, în accepţiunea mea, Asumare Conştientă !!!...mă compune, recompune şi defineşte !!! Iar dacă asta se numeşte (în vreun limbaj ce nu mi-e accesibil)...alegere greşită, nu-mi rămâne decât să mi-o asum pe de-a-ntregul...iubind FRUMOSUL şi BINELE !!! INFINIT !!!

Garbage - The World Is Not Enough

Bunicul şi iarna

Fetiţa îşi pierdu privirea undeva departe...în amintirea ei se puteau auzi glasuri dragi şi pierdute din trecut:

-Draga bunicului...vezi cum ninge? Deşi ţin foarte puţin...fulgii sunt veşnici, pentru că fiecare ninsoare e unică, la fel ca şi noi, iar faţa bunicului strălucea de drag.

-Dar bunicule, mie îmi vine mereu să plâng când mi se topesc fulgii pe palma...uneori mă urăsc pentru că sunt atât de caldă...şi urăsc soarele care străluceşte şi topeşte zăpada, spuse tristă fetiţa, cuibărindu-şi chipul roşu în pulovarul gros de lână al bunicului care ofta, sărutând-o pe frunte.

-Draga mea...nimeni nu este pregătit niciodată să piardă ceva sau pe cineva drag...mereu suferim când se întâmplă asta...chiar dacă despărţirea este pentru o clipă, pentru un an sau pentru totdeauna...atunci când iubim ceva sau pe cineva...suferim să ne despărţim, suferim să nu îl mai putem vedea, simţi, auzi..., dar fiecare întâmplare are un rost anume, iar ceea ce ne rămâne este de nepreţuit.

-Dar bunicule, după ce fulgul dispare...ce ne mai rămâne?

-Ne rămâne amintirea lui...,viaţa lui scurtă, dar magică...frumuseţea lui înainte de a se topi... Cum ar fi fost draga mea, dacă fulgul ar fi rămas veşnic sau ar fi dispărut la mijlocul căderii lui?

-Păi..., nu cred că mi-ar place să fie veşnic iarnă...îmi place şi vara, spuse fetiţa zâmbind la amintirea cireşelor şi a ierbii, a rândunicilor care îşi făceau cuib la streşina casei.

-Ai văzut? Fiecare lucru şi fiecare om are un drum pe care trebuie să îl străbată, chiar dacă la capătul lui trebuie să se despartă de multe fiinţe şi locuri dragi...dacă ar fi veşnic, nu ar mai fi atât de frumos...ar deveni doar un bagaj enorm şi greu asemeni unei pietre..., spuse bunicul în timp ce fetiţa se ridică şi alergă afară să prindă fulgii pe buze şi în palme râzând veselă.

-Bunicule...iubesc fulgii şi mă bucur că la anul va ninge iarăşi, iar cei de acuma vor trăi în sufletul meu mereu,...mereu,...ca şi tine bunicule...ca şi tine...!

Fetiţa de odinioară îşi şterge lacrimile de dor şi drag...e mare acuma, fulgii cad în continuare...doar bunicul nu mai este cu ea...Au rămas acolo pe prispa casei lui doar amintirile...amintirea lui...Amintire pe care o va purta mereu cu ea şi pe care nimeni, niciodata nu o va putea face să fie mai puţin vie...nu va putea să i-o ia...acea amintire care, pe masură ce timpul trece, este mai preţioasă...Amintirea unui bătrân şchiop în urma războiului care mereu o aştepta în prispa casei pe un scăunel mic şi verde, scorojit de vreme şi timp...,amintirea poveştilor şi pildelor lui frumoase pe care i le spunea în timp ce o adormea pe braţele lui încercate de ani şi viată...,amintirea ţigărilor Mărăşeşti din pulovărul bunicului...,a cataractei lui de pe ochiul stâng...,a râsului lui gros şi frumos...pe care şi acuma îl mai aude...a braţelor lui calde şi primitoare...această amintire va fi mereu vie şi nepreţuită.

Tânăra zâmbi şi începând să râdă, cu lacrimi în privire, alergă afară să prindă din nou fulgii pe buze şi în palme...

-Vezi bunicule ce frumos ninge?...întrebă ea privind Cerul...

De undeva din amintire bunicul îi răspunse fericit şi tuşind de la ţigări:

-Da, draga bunicului...frumos mai ninge afară..., dar tu vei fi cea mai frumoasă iarnă a mea...şi te voi aştepta mereu să mă ningi cu sufletul tău frumos...

............................................................

Talisman - Suflete dragi

Erată

...ziua de azi din postul anterior era, de fapt...ieri...

rămân atemporală dar...muzicală :-)



Nana Mouskouri-White rose of Athens

"Ţară de c...t, atentate de c...t", serviciu de c....t. Grec de nota 10 !

Cam aşa s-ar rezuma ziua de azi, nu şi munca de azi din birou, care, însă, nu înseamnă tot ce am făcut în această zi...am mai avut plăcerea de a vizita oficiul de cadastru din mureş, ocazie cu care am admirat curcubeul de culori de pe faţa FeteiCuOchiDeMătase, la auzul apelativului "domnişoară"într-un context cât se poate de idiot...şi vine continuarea: "domnul spune că pe cerere nu scrie ce doriţi"...acesta fiind motivul pt. care nu era gata CF-ul (n.b.-cerere completată de FataCuOchiDeMătase)...şi revenim cuminţi după o oră (oră în care am patinat printre rafturile unui supermarket în încercarea de a prinde măcar mişcarea şi ...preţul, că ideea o prindem demult)...doamna merge să vadă dacă domnul a învăţat , între timp, să citească (se convinge că…DA)....şi ne înmânează sictirită mult dorita hârtiuţă, fără a ne ura o zi bună în continuare...că au şi ei decenţa lor, ce naiba ?!

Revin la birou din dorinţa arzătoare de a mai povesti cu PV pe diverse teme, cum ar fi ..care e mai tare…în clanţă, în muşchi, în retorică, în penibil (că la limbi străine îl iau, claaaar…:-((…)…şi sfârşesc cu absenţa unui răspuns coerent (partea mea) la întrebarea colegei : “download-ezi ceva, că mi se descarcă foarte greu paginile cu statistici de la institutul naţional de statistică”…sau tsatsistică…nu reţin exact …onomatopeea…că tocmai am fost…La Grecu !!!...şi le cam încurc (din neFERIcire, nu de tot...că mi-ar fi mai uşor fără permanenta prezenţă a logicului, spaimei penibilului şi bunului simţ, alături)

Aşa cum puteţi deduce, nu experienţa de serviciu e cea relevantă, azi…ohhh, nu…experienţa marcantă a fost ..La Grecu…mamăăăăă ce desfăşurare de forţe…încep să am o reprezentare cât mai reala a fenomenului numit “Grecu’ …de fapt, cred că a contat , foarte mult, “filiera” prin care am ajuns la Grecu…”Grecu meu la fel de grec, mult par la vedere, nebarberit, se misca in ritmuri natale si respectos ma saluta asa cum stie el "tzalut, puiu sau porc, tzatziki, tzeapa, fara tzeapa, de toate?"....ei bine, pe noi ne-a întrebat în cea mai neaoşă lb. română : “cu ceapă sau fără ceapă”, fapt care i-a diminuat într-o oarecare măsură farmecul personal…fără a anula meritul “de legendă în devenire” sau voluptatea cu care m-am înfruptat din păpică...a fost genial La Grecu!...m-am simţit ca acum...muuuuulţi ani, la marea, mai neagră ca acum, când etalam turcului de la Costineşti, preferinţele într-ale ghirosului şi ani mult mai puţini şi mai fericiţi...n-am mai mâncat lipie grecească de f.f.f.f.f.f.f mulţi ani şi poate nu voi mai mânca în grabă (că n-am cu cine, probabil) dar cea de azi a echivalat cu ...ceva ce nu pot pronunţa în scris :-)...m-am simţit ca Alice în ţara minunilor iar FataCuOchiDeMătase mi-a ţinut isonul...e-adevărat că nobilimea a lipsit (fizic) dar am încercat să ne descurcăm în baza indiciilor (adică eu, că Fata ştia despre ce e vorba şi asista cu oarecare condescendenţă la efuziunile mele şi la reacţiile postorgasmice)...minunata experienţă (cred că Fata nu a înţeles exact cărui fapt se datorează "efervescenţa" mea, motiv pt. care o asigur că are cauze într-un trecut mult prea îndepărtat pentru a merita menţionat, cu toate că a fost declanşat de un prezent mult prea apropiat pentru a putea fi identificat corect)...offf, iar ajung să fiu mult prea alambicată, chiar şi pentru mine. Am zis eu că Salonul nr. 9 îmi este cel mai aproape...nu lumea în care trăiesc, chiar dacă începe să aibă un farmec aparte şi unic....de care, cu greu, mă mai pot despărţi.

Ce ironică e viaţa asta ! Şi ce greu fac uneori faţă acestei ironii! Adică, construieşti ziduri, în speranţa că poţi afla, la un moment dat, puţină linişte, dar, nu, curva asta de viaţă te readuce în real, îţi redeschide porţi şi te îndeamnă să le calci pragul, după care...mai vezi cum scoţi pârleala, e problema ta, proprie şi personală...minunat! Am crescut mare, deci trebuie să mă descurc, nu ?! C---T!!!


Zorba Grecul-Mikis Theodorakis