Pe urmă, m-am gândit că...poate ar fi mai potrivit...Balerina...???...!!!
Nici nu ştiu care e mai potrivit...stării...goodbye, nu simt...balerina, nu...ştiu...printre „meandre”, eventual...?!...şi...au fost destule...oricum, am găsit „imaginea” perfectă...a ceea ce vreau să exprim...e copac...e verde...e Speranţă...e Viaţă...e...poate...Un Nou şi...Alt...sau...Altfel de Început...sper...să fie Acel Altceva...Acel Început...pe care mi-l doresc... .
Ieri mi-a scris Tuchi aşa : De acum, importante sunt numai întâmplările neântâmplate/ Toate atârnând pe creanga unui copac fantomă pe jumătate.
“Dupa parerea mea, dragostea nu e orbire, ci, din contra e spor violent de luciditate. Ea ne ridica in proprii nostri ochi si, totodata, dezvaluie aproape tot ce e mediocru in noi. La lumina ei, iti vezi, intr-un chip misterios si inevitabil, ca niciodata inainte, scaderile, meschinariile, micimile, lasitatile. Si cat de mult ai vrea sa fii asa cum te vede celalalt! Niciodata n-ai fost atat de atent la impresiile altuia si nu te-ai masurat, la fel de preocupat, in functie de ele. Ti-au crescut aripi, insa stii precis cat plumb ai in picioare. Poti mai mult decat inainte, dar vezi mai clar si ce nu poti. Neputintele tale se intrec in limpezime cu aspiratiile tale si, rusinat, incerci sa micsorezi distanta dintre ceea ce stii ca esti in realitate si ceea ce intuiesti ca vede in tine cel pe care il iubesti. Vrei sa fii si vrei sa pari. Si daca nu te revolti impotriva sursei de lumina, n-ai alta cale decat sa doresti sa devii mai bun. Intrucat stii lucruri pe care inainte le treceai cu vederea sau nu-ti pasa de ele, dar acum te stanjenesc fiindca te coboara in ochii celui pe care-l iubesti. Aspiri sa inlaturi tot ce l-ar putea dezamagi si, la drept vorbind, nu faci aceste sacrificii din generozitate. Ele sunt un fel de mutilari fericite. Le accepti pentru a fi cum ai vrea sa fii. Si cum incepi sa fii, de fapt, deoarece fara sa stie celalalt esti, devii, intr-o masura, opera lui. Victima lui.
Aici sta, probabil, marea forta stimulatoare a dragostei. Si tot aici se afla, poate, explicatia pentru revolta misoginilor sau pentru graba lui Don Juan de a-si lua talpasita. Ei nu indura opresiunea unei luciditati suplimentare, care le ameninta linistea. Gresesc oare sau primul simptom al declinului unei iubiri e, intr-adevar, tendinta de a fi, din nou, multumit de tine, de a nu mai dori sa pari mai inteligent, mai curajos, mai bun decat esti? Te reconciliezi cu ceea ce a fost alarmat, stingherit, in tine. Vrei sa nu mai depinzi de visurile celuilalt. Si-l lasi sa se descurce cum poate cu sinceritatea ta, sa constate ca politetea poate fi uneori mai rea decat o insulta” (Viata ca o corida).
Dragostea - spor violent de luciditate. Aproape ca m-a izbit acest adevar cand am citit aceasta caracterizare a dragostei data de Octavian Paler in “Viata ca o corida”. Oare nu este acesta unul din rolurile fundamentale ale dragostei? Ca prin aportul suplimentar de luciditate, sa ne arate, poate chiar intr-un mod violent, discrepanta intre ceea ce suntem si ceea ce putem fi? Iar prin forta ei de seductie sa te faca sa iti doresti o crestere interioara, sa nu iti lase alta cale decat sa doresti sa devii mai bun?
Cred ca intotdeauna va exista in multi dintre noi teama ca vom ajunge sa ne pierdem identitatea proprie si vom fi transformati de celalalt intr-o relatie de dragoste. Ne simtim amenintata linistea. De aceea suntem, poate, de multe ori, inflexibili si luptam cu incrancenare pentru a ne impune un anumit punct de vedere. Dar in loc sa ne lasam erodati de aceasta teama, nu ar trebui oare, mai degraba, sa ne lasam modelati de celalalt? Sau, mai precis, de sentimentele la care iti ofera acces prin modul inalt la care te face sa vibrezi? Nu ar fi mai bine daca am privi aceste lucruri ca pe niste mutilari fericite?
