Dor de marea din noi

"Gând către marea din inima mea

Pot fi doar scoică. Sau pot fi doar marea din ea. Pot fi şi marea, pot fi şi scoica. Cât din mine poţi vedea ? Cât din mine vei îndrăzni să iubeşti? Dar oare cât din mine voi îndrăzni să te las să vezi?

Cât te-aş putea iubi... la fel de mult cât iubeşte marea! Dar oare voi îndrăzni? Dar oare vei îndrăzni să mă laşi? Mările pot uneori ucide... Cu talazurile lor însetate de sens... dar ce moarte mai plină de sens ai putea să-ţi doreşti?...

Mi-e dor de tine. Aşa cum uneori îi este dor de mare scoicii ce a uitat că poartă marea în ea... Ba nu. Poate că îmi lipseşti în alt fel. Poate că uneori până şi scoicile au mai mult curaj decât noi să iubească... Să se iubească, în definitiv. Pentru că uneori până şi scoicile îşi amintesc că poartă marea în inimă. Doar noi uităm.

Noapte bună, mare frumoasă care cânţi uneori în inima mea. Cât mi-ar plăcea să te aud mereu..."

("Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)

"Oamenii - lume..."

" Sunt oameni-blocuri, sunt oameni-palat, sunt oameni-casă, sunt oameni-garsonieră, sunt oameni-mansardă, sunt oameni-chilie, sunt oameni-cabană-de-lemn-în-vârf-de-munte, sunt oameni-cort-pe-malul-mării, sunt oameni-casă-cu-turnulețe, sunt oameni casă-brâncovenească-cu-grădină-de-vis și .....sunt oameni cu o singură cameră. Cel mai tare mă dor oamenii cu o singură cameră....care nu știu că se poate mai mult...

Sunt oameni în care intri și te așteaptă cu flori la recepție. Au un portar îmbrăcat impecabil și un lift strălucitor ce te poartă amețitor până la ultimul etaj. Cu un pahar de șampanie în mână îți arată viața privită de ei până hăt-departe, la marginile lumii. E noapte, luminile din oraș pâlpâie feeric, jazzul și briza de seară îți dau fiori, miroase a flori de lămâi, a tuberoze și a zeci de plante exotice ce le împodobesc terasa, piscina luminată clipocește ușor, iar ei, îmbrăcați în costumul lor alb, zâmbesc. Sunt oamenii-blocuri, cu multe etaje, ce nu se mai satura...tot construiesc...tot sărbătoresc... Tot cuceresc...

Sunt oamenii ce privesc viața din cameră lor din turnul unui palat de vis, în care odată intrat, te simți ca într-un basm. Descoperi uimit comoară după comoară, cameră după cameră, univers după univers. Sunt oamenii-palat în care, odată intrat, nu mai poți fi niciodată la fel...

Sunt oamenii-casă... Cu prispă, muscate la geam, gutui pe dulap și miros de cozonaci...cu pivnița plină de bunătăți și cu odăi cochete la etaj. Sunt oamenii-garsonieră, cu ghitari aruncate într-un colț, și fum de țigară și haos studențesc, mirosind a petreceri și-a iubiri care pleacă înainte de-a veni...

Sunt oameni-mansardă, mirosind a cărți vechi, a ploaie și vers, a Chopin și-a mobilier vechi...

Sunt oameni-chilie mirosind a lacrimi și mir, a rugăciune și a sfântă simplitate...

Sunt oameni-cabană mirosind a aer curat de munte, a brad , a brândușe și a flori de colț, a miliarde de stele și a lemne trosnind în șemineu...

Sunt oameni-cort ce miros a libertate, a valuri, a scoici, a luna oglindindu-se în mare...

Sunt oameni-kitsch ca o casă cu multe turnulețe, în care nici măcar nu locuiesc...

Sunt oameni-casă brâncovenească albă, cu mobilă simplă, neagră, sfeșnice argintate, pian, tablouri și crini...

Și sunt oameni care sunt toate acestea, pe rând... Uneori într-un singur ceas...

Cel mai mult mă dor însă oamenii care ar putea fi toate acestea, pe rând, uneori într-un singur ceas, dar totuși aleg să locuiască într-o singură cameră. Sunt oamenii în care intri și cauți și cauți și bați la ușile pe care și le-au închis. În zadar. Nu vor să te lase nici jos și nici sus. Trăiesc fericiți sau nefericiți în închisoarea ale cărei chei le-au aruncat poate singuri.

Sunt oamenii cu o singură cameră, care nu stau acolo pentru că au ales în mod asumat simplitatea, ci pentru că nu știu că se poate și altfel.

Sunt oamenii cu o singură cameră , din care, odată intrat, nu vrei decât să evadezi....

Și sunt oamenii-lume, oameni lumina, din sufletul cărora, odată intrat, nu ai mai vrea nicicând să ieși..."

("Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)

Mira-te !

"Dacă mi-e urât de ceva în lumea asta, mi-e urât de blazare. Și nu numai de a mea, ci și de a celor împreună cu care îmi plimb viața la pas. Să te uiți cu ochi goi și indiferenți la tot ce te-nconjoară mi se pare profund nedrept și greșit. Ca și cum te-ai văduvi singur de bucurie, pretinzând că ți-o dorești, dar fără să o cauți, fără să o lași să te găsească. Încă n-am aflat păcat mai mare decât ăsta.

Cred mult în bucurie. Iar cei care mă cunosc îndeaproape știu că mă entuziasmez, uneori aproape prostește, pentru te-miri-ce nimicuri: dâre de avioane printre nori, mare în orice anotimp, un măr primit când nu mă-așteptam, zâmbetul furat unui necunoscut în metrou.

E modul meu de a funcționa și pactul pe care l-am făcut, de ceva timp, cu mine. Să mă las să mă bucur. Să-mi permit să mă uit cu drag la tot ce mă înconjoară și să aleg de acolo fericiri mici, medii sau mari. Uneori minuscule, dar fericiri.

Da, există și zile în care sunt goală și tristă și singură. Zile în care nimic nu merge decât pe dos, iar lumea mi se prăbușește neașteptat. Cad stele, se năruie visuri, mă-ngenunchează vești, mă bântuie doruri, mă pustiesc neputințe. Dar în zilele astea (mai mult chiar decât în cele când viața-mi zâmbește), mirarea e farul meu. În orice furtună s-ar abate peste mine, încerc să mă uit bine în jur, să deschid ochii a recunoștință și să descopăr ceva ce merită celebrat. Nimic nu e negru, nimic nu e alb. Totul e gri și într-o infinitate de nuanțe.

Mirarea mi-e religie, revelație și fel de a fi. Nu știu să trăiesc altfel. Nu vreau să o fac.

Poate că fiecare fericire trebuie muncită, mai mult decat dorită. Poate că, pentru fiecare bucurie, trebuie să ai curajul s-o cauți și hotărârea de a o lua în brațe, când ai găsit-o. Și, poate, tocmai această căutare este cea care te înnobilează. Care te transformă. Care te formează.

Cu adevărat curajos mi se pare să ne dăm voie să găsim fericirea și să acceptăm c-o putem descoperi acolo unde nu ne-am fi așteptat să existe. Căci a pierdut nu cel care a căutat bucuria și n-a găsit-o, ci cel care, față în față cu ea, n-a știut s-o recunoască sau, și mai rău, a văzut-o, dar a fugit speriat în direcția opusă (ne vine greu să credem, dar există și bucurii înspăimântor de frumoase, nu-i așa?).

Da, cred mult în bucurie. Mai mult de-atât cred, însă, în oameni și-n puterea lor de a se salva singuri. Iar mirarea este salvarea mea. Poate și-a voastră, de ce nu încercați?

Deschideți bine ochii. Mai sunt atâtea minuni."

(Roxana Neagu – "Cât timp te miri, ești salvat", Avocatnet.ro)

"Zi ...cu cuvintele tale..."

"Tradu lumea în cuvintele tale. Nu toci. Nu învăţa pe de rost ideile altora. Vorbeşte pe limba inimii tale. Chiar dacă n-o înţelege nimeni. O pricepe Domnul. Şi într-o zi vor apărea şi ei...cei de o taină cu tine. Cei ce au îndrăznit să traducă şi ei, cu cuvintele lor, limbajul de lemn al lumii.

Hai, zi... Cu cuvintele tale...

Probabil cel mai frumos îndemn pe care l-am primit la scoală."

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet