O plajă pustie la apus. Întinsă la soare pe piatra inimii mele, în zgomot de val care loveşte sacadat ţărmul. Marea tace. Şi Este. Un vânt cald de seară îmi şopteşte în treacăt:
‒ "Ce e val ca valul trece." Fii mare în inima celuilalt. Sau nu fi nimic...
‒ "Mă simt uneori ca o mare din care nu ai înţeles decât un val. Ca un poem pe care îl traduci cu google translate. Ca un pământ fără munţi, văi sau prăpăstii, căci gândul tău mi-a citit doar câmpia. Şi-mi cutreieră-n gol doar deşertul. Mă simt uneori ca un cer din care ai ratat ploaia cu soare, miile de curcubeie, norii ce aruncă-nfuriaţi gheaţă şi fulger, galaxiile întregi sau furtuna cochetă ce dărâma în joacă plopi ‒ te-ai oprit doar la norul alb care-ţi părea vată de zahăr îmbiindu-te parcă să îl guşti. Te-ai oprit la cele câteva stele exhibiţioniste care ţi-au sărit în ochi. Mă simt uneori ca un cutremur din care nu ai înţeles decât 1 grad, căci celelalte 7 nu te-au găsit din fericire acasă. Mă întreb dacă nu sunt cum mă simt sau chiar nu m-ai simţit cum sunt. Şi dacă nu, vei şti vreodată oare cine am fost?"
Îi spuse ea plecând. În urma ei creştea treptat o lume-ntreagă, pe care de-abia acum o înţelegea, privind uimit cum se desfăşura, ca o maramă fermecată, cu munţi şi văi cu flori de crin, cu stele mii, cu străluciri de curcubeu, cu scoici şi-adâncuri de comori pierdute-n apele de necuprins... Întinse mâna să atingă minunea ce-i scapă din mâini, ducând cu ea o lume de poveste într-un poem. Rămase-n loc, pierdut şi trist, nelămurit, cu ochi cătând în gol lumina ce creştea plecând. Rămase aşa stingher, tăcut, ţinând în pumnul stâng, strâns,strans, doar un cuvânt. În pumnul drept un altul. Deschise încet o palmă. Apoi a doua... Mai încet.
Două cuvinte.
Un ultim vers.
Uşor de tradus. Chiar Şi cu google translate.
"Prea târziu"
("Floarea din asfalt" - Alexandra Svet)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu