De ceva timp, tot rătăcesc prin locuri din memorie…locuri din vis…locuri din mine…de lângă mine…sunt străzi…multe….unele înfundate, altele cu sens unic şi puţine, f. puţine cu dublu sens…mai sunt şi unele semne…oprire interzisă…staţionare interzisă…limită de viteză…drum cu denivelări…acces interzis. M-am tot plimbat, aşa, pe straduţele astea, m-am întâlnit cu oameni dragi şi mai puţin dragi, locuri frumoase şi altele pustii, momente unice, altele banale, clipe magice şi clipe irosite, sentimente uitate, altele regăsite…căutam ceva anume, fără a-l putea numi, fără a-l putea identifica…tot ce ştiu este că e în mine şi nu în afara mea. Evident că cea marcată cu Interzis este cea pe care nu vreau să intru dar TREBUIE.
Călătoria a fost (şi cred că este, încă) necesară pentru a găsi răspunsul la întrebarea chinuitoare “Ce se întâmplă, doctore ?”…pt. că se întămplă să nu mai fiu eu de o bucată de vreme şi asta nu ţine deloc de exterior…nimic din exterior nu putea determina această pierdere din vedere, această amorţire într-o stare nedefinită. Încerc tot felul de supterfugii pt. a diagnostica corect…tot ceea ce se întâmplă în jur nu face decât să se înscrie într-un obositor previzibil, deci, nu poate afecta…e-adevărat că au fost şi unele evenimente recente care nu au cum să fie încadrate în previzibil deoarece nu ţin de nimic uman...ţin de soartă, ţin de planul lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi dar nu acestea reprezintă cauza reală…acestea au intervenit doar ca o conjunctură total nefavorabilă şi împovărătoare, ATÂT. Au fost şi “conjuncturi” favorabile dar acestea nu au forţă suficientă pentru a susţine întreg balastul sau pentru a ajuta la deversarea lui.
Am apelat la supapele plăcute : cărţi, filme, prieteni, natură dar nu s-a schimbat nimic. Am constatat chiar, cu mare dezamăgire că, am momente în care nici să conduc nu îmi mai face plăcere (şi asta mă relaxa f. mult, până acum)…am fost într-un loc frumos, cu oameni dragi dar percepeam totul într-un mod mult prea superficial pentru a mă satisface. M-am bucurat de ei, m-am bucurat de muzică, m-am bucurat de soare, m-am bucurat de frumuseţea locurilor pe care le-am colindat dar…lipsea ceva. Nu aşa ştiu eu să mă bucur, nu aşa ştiu eu să percep toate aceste lucruri, nu. Categoric, NU!
Folosesc des, în ultima vreme, sintagma “mimez interes” pt. diverse lucruri şi chiar aşa este…doar mimez. De ce ? De ce să-mi fi dispărut interesul pentru tot ceea ce până acum îmi plăcea sau mă interesa? De ce mi se pare totul extrem de banal, de comun , de aliniat. Poate că eu am devenit mult prea banală, mult prea comună, mult prea aliniată turmei ?!
Sau…poate că…am obosit prea mult…am obosit să o tot iau de la capăt…să tot pornesc de la punctul zero. Să mă reconstruiesc de fiecare dată, fără a pierde esenţa. Că nici esenţa asta nu o fi incomensurabilă şi flexibilă, încât să mă tot ajute să o recompun fără a-i afecta valoarea. Cred că mă impart prea mult şi mă risipesc pe măsură. Da, cred că şi acest mod de a mă risipi, total aiurea, îmi face rău. Atunci când ofer, ofer fără măsură, total, nu ştiu să dozez... “să dozăm esenţa …” - zice Saga… şi înclin să-i dau dreptate.
Mă gândesc tototdată că, nici multele schimbări de “decor” din ultimii ani, nu sunt lipsite de efecte şi există aceste efecte dar nu de natură a produce asemenea “distrugeri”?!
Am văzut un film a lui Ingmar Bergman – "Scene dintr-o căsnicie" - poveste în care, doi soţi reuşesc să se descopere fiecare, abia după ce divorţează, după ce experimentează fiecare o altă relaţie deoarece această evadare din universul comun îi ajută să se descopere, de fapt, pe ei înşişi şi să îl vadă altfel pe celălalt. De fapt, cei doi, nu pot trăi nici împreună, nici despărţiţi…regăsindu-se şi părăsindu-se mereu. Există în film, un moment magic în care EA are revelaţia profunzimii sentimentului faţă de EL iar duioşia cu care îl priveşte este extraordinar surprinsă de către operator. Foarte frumos moment!
Filmul m-a ajutat să descopăr ceea ce îmi lipseşte în ultimul timp şi anume EMOŢIA.
Da, asta este ceea ce lipseşte…nu mai regăsesc acea emoţie care să mă facă să mă simt vie. Percep totul într-un mod mult prea pragmatic, doar în straturile superficiale, fără ca profunzimea emoţiei să se facă simţită. Ori, fără emoţie, vibraţie sufletească sunt doar o paiaţă mânuită de un păpuşar nepriceput.
…risipită printre vise...mă simt secată de gânduri, evenimente, oameni, ruginită de dorinţe neâmplinite, părăsită de propriul ecou…dar… în căutarea rezonanţei salvatoare…
...prima escală...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu